Rumänische Verteilschriften

Aus dem Inhalt: „Klar ist, dass niemand beweisen kann, dass es keinen Gott gibt, aber ist andererseits seine Existenz beweisbar? Wenn das Letztere möglich ist, dann sind die atheistischen Verbände einem Irrtum aufgesessen. Kann man darüber hin­aus zeigen, dass es den biblischen Gott gibt, dann gehen die Atheisten auf die Hölle zu, denn die Bibel sagt: „Deren Los ist die dunkelste Finsternis“ (Judas 13b).“ Dieses Traktat eignet sich besonders gut zur Weitergabe an suchende Menschen! Şi totuşi El există – Dumnezeul nostru! Oamenii caută să evite tema „Dumnezeu“, dar nu vor reuşi să o evite complet. Ateii au vrut să afişeze pe autobuzele din Londra reclame care afirmau că „nu există Dumnezeu“. Ei nu au reuşit, datorită legii englezeşti a publicaţiilor, care prevede că se poate face reclamă numai la ceva care este demonstrat în mod concret. Însă niciunul dintre împotrivitori nu a putut demonstra că nu există Dumnezeu. Ca soluţie, ei au modificat sloganul lor astfel: „Probabil nu există Dumnezeu“. Drept consecinţă, reclama lor conţine implicit probabilitatea că există Dumnezeu, ceea a determinat pe unii să-şi pună întrebarea: Există Dumnezeu? Campania de reclamă a ateilor englezi nu a fost aprobată în forma aceasta pe autobuzele de circulaţie în comun din Germania. De aceea ateii germani s-au hotărât să facă în toată Germania campanie publicitară cu un autobuz propriu, folosind afişul amintit mai sus, dar într-o formă şi mai drastică: „Cu o probabilitate aproape sigură, Dumnezeu nu există“. Însă, ca om raţional, te întrebi de ce combat ateii ceva care conform concepţiei lor nu există? Este clar că nimeni nu poate să verifice existenţa lui Dumnezeu; însă, altfel spus, poate fi demonstrată existenţa Sa? Dacă acest lucru este posibil, atunci ateii sunt victimele unei erori de gândire. Iar în plus, dacă se poate demonstra că Dumnezeul Bibliei există, atunci ateii ajung în iad, căci Biblia spune: „… cărora le este păstrată negura întunericului pentru vecie“ (Iuda 13b). Nu există o pierdere mai mare. Vreau să răspund aici la întrebarea existenţei lui Dumnezeu prin două dovezi noi referitoare la Dumnezeu. Formularea din Romani 1:21 „… fiindcă măcar că au cunoscut pe Dumnezeu …“ este o afirmaţie foarte puternică, ce demonstrează că Dumnezeu Se descoperă şi în afara Bibliei, şi deci existenţa Lui poate fi demonstrată. Chiar dacă dovezile existenţei lui Dumnezeu nu conduc direct la credinţă, totuşi ele au o funcţie importantă: ele combat argumentele ateiste şi sunt capabile să micşoreze sau chiar să înlăture unele obstacole din calea credinţei. Aristotel, Anselm de Canterbury şi Thomas d’Aquin au adus demult dovezi ale existenţei lui Dumnezeu. Aici amintesc două dovezi ale existenţei lui Dumnezeu, care au fost aduse în ultimii ani de autorul acestui tractat, anume, pe cel din legile naturale ale informaţiei şi pe cel din domeniul matematico-profetic: Dovada existenţei lui Dumnezeu din legile naturale ale informaţiei Pe baza legilor naturale ale informaţiei se ştie că mulţimea mare de informaţii din celulele tuturor organismelor necesită un Autor inteligent. Contrar dovezilor istorice despre Dumnezeu, care în majoritatea lor sunt de natură filozofică, legile naturale ale informaţiei prezintă pentru prima dată dovada existenţei unui Emiţător inteligent, şi, drept consecinţă, existenţa unui Dumnezeu. Nu ne putem baza pe afirmaţiile lui Kant, care a trăit în urmă cu 200 de ani şi care este considerat cel mai mare distrugător al dovezilor despre Dumnezeu, deoarece atunci nu era cunoscută decât o parte infimă din cunoştinţele ştiinţifice de astăzi. Dovada existenţei lui Dumnezeu din domeniul matematico-profetic Biblia conţine peste 3.000 de profeţii care s-au împlinit deja. Un exemplu care poate fi uşor înţeles este profeţia Deuteronom 28:64-65, unde Dumnezeu prezice răspândirea poporului Israel printre naţiuni, apoi cea din Ieremia 16:14-15, promisiunea revenirii poporului Israel în ţara promisă, care s-a realizat în anul 1948, după aproape 2.000 de ani, prin întemeierea statului Israel. Nicio lucrare istorică nu prezintă o astfel de calitate. Prin ele ni se pun la dispoziţie două criterii unice de verificare a adevărului. Este posibil ca de-a lungul unei perioade de 1.500 de ani oamenii să facă astfel de previziuni exacte? S-au împlinit ele accidental, sau lucrul acesta a fost posibil numai pentru că Dumnezeu a fost Autorul Bibliei, care, pe baza atotştiinţei Lui, poate să transmită profeţii care să fie verificate după împlinirea lor istorică? Ne putem noi imagina ce înseamnă aceasta? Vreau să ne imaginăm drept model o grămadă de furnici negre, în care, printre furnicile negre, se află o singură furnică roşie. Se deduce uşor că în funcţie de creşterea grămezii privite, scade proporţional şi şansa să poată fi prinsă dintre ele furnica roşie. De aici întrebarea: Câte furnici trebuie să fie în muşuroi, pentru ca probabilitatea de a prinde (spre ex., fiind legat la ochi) din întâmplare furnica roşie să fie tot aşa de mare, ca împlinirea întâmplătoare a celor 3.268 de profeţii? Să încep printr-o evaluare: Este suficientă o cadă plină de furnici, sau un volum egal cu apa Mării Negre, sau unul egal cu globul pământesc? Calculul arată că sunt încă prea puţine. Atunci câte? Trebuie să ne imaginăm atâtea furnici, încât ele să umple universul nostru uriaş şi inimaginabil? Sau poate două universuri? Sau o sută, sau o mie? Calculul matematic depăşeşte orice imaginaţie posibilă, şi arată numărul posibil de universuri necesare. Sunt 10896 universuri! Ce exprimă un număr aşa de mare – deci un 1 urmat de 896 de zerouri – de universuri pline cu furnici? Se vede astfel că probabilitatea împliniri întâmplătoare a celor peste 3.000 de profeţii este practic nulă. Rezultatele calculelor matematice cresc exponenţial, într-o măsură gigantică şi hiper-astronomică, posibilitatea noastră de gândire şi imaginaţie este depăşită, încât nu mai putem evalua în mod corespunzător această realitate. Rezultatul uimitor se poate rezuma astfel: „Verificarea matematico-profetică a existenţei lui Dumnezeu“ permite să se demonstreze existenţa unui Dumnezeu atotştiutor şi atotputernic, a unui Dumnezeu identic cu Cel al Bibliei. 1. Biblia este de la Dumnezeu şi este adevărată Niciun om nu este capabil să formuleze profeţii care să se împlinească fără excepţie. Adevăratul Autor al Bibliei este Dumnezeul atotştiutor şi atotputernic (2 Timotei 3:16). De aceea toată Biblia este adevărată. Isus spune într-o rugăciune către Tatăl: „Cuvântul Tău este Adevărul“ (Ioan 17:17), iar Pavel declară: „Eu cred tot ce este scris“ (Fapte 24:14). El s-a încrezut în Dumnezeu şi fără „dovada matematico-profetică“. 2. Dumnezeul Bibliei este singurul Dumnezeu Niciuna din dovezile existenţei lui Dumnezeu enunţate în trecut nu confirmă existenţa unui anumit dumnezeu. Toate sunt formulate într-o formă atât de generală, încât toate religiile le pot folosi în scopul lor. Pe când „demonstrarea matematico-profetică“ a existenţei lui Dumnezeu indică spre Dumnezeul Bibliei şi Fiul Său Isus Hristos. Nicio altă religie nu poate demonstra existenţa dumnezeului ei. Biblia precizează în sensul acesta că oamenii şi-au inventat nenumăraţi dumnezei, după religiile lor: „Căci chiar dacă ar fi aşa numiţi dumnezei, fie în cer, fie pe pământ (cum şi sunt în adevăr mulţi dumnezei şi mulţi domni), totuşi pentru noi nu este decât un singur Dumnezeu: Tatăl, de la care vin toate lucrurile şi pentru care trăim şi noi, şi un singur Domn: Isus Hristos, prin care sunt toate lucrurile, şi prin El şi noi“ (1 Corinteni 8:5-6). Psalmul 96:5 condamnă pe toţi dumnezeii religiilor: „Căci toţi dumnezeii popoarelor sunt nişte idoli“. Dumnezeu condamnă idolatria. În relatarea despre ispitirea Domnului Isus (Matei 4:8-10), Diavolul I-a cerut să i se închine. Dar El l-a izgonit cu Cuvântul lui Dumnezeu: „Pleacă, Satano … Căci este scris: Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti“ (Matei 4:10). Conform declaraţiilor Noului Testament, idolatria este cultul duhurilor rele, deci al demonilor (1 Corinteni 10:20); în final ea fiind o închinare în faţa Satanei, pe care Isus a respins-o în mod categoric. Idolatria este un păcat care se numără printre cele care exclud pe oameni din împărăţia lui Dumnezeu (1 Corinteni 6:9-10; Galateni 5:20-21; Apocalipsa 21:8; 22:15). 3. Ateismul este respins Ateismul poate fi deci respins în două moduri – prin legile naturale ale informaţiei şi „dovada matematico-profetică“. Biblia evaluează gândirea ateistă în Psalmul 14:1 astfel: „Nebunul zice în inima lui: Nu este Dumnezeu!“ Iar în alt loc se spune: „Dar cel rău nu este fericit şi nu-şi va lungi zilele“ (Eclesiastul 8:13). Ateii nu numai că au o gândire greşită, dar se află şi pe calea care duce la pierzare: „Cine nu va crede, [în Domnul Isus] va fi condamnat“ (Marcu 16:16). Există un mijloc de scăpare Aceste rânduri nu intenţionează să acuze pe cineva datorită căii lui de până acum – nici pe curvari sau înşelători, pe reprezentanţii altor religii sau pe misionarii ateismului. Dimpotrivă, dorinţa mea este să avertizez referitor la căile care duc la pierzare, şi să spun tuturor cititorilor că în lumea aceasta pocăinţa este posibilă pentru orice păcătos. În Ioan 3:17-18 este prezentată cea mai mare consecinţă pe care o are pentru noi Evanghelia: „Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său [Isus] în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El. Oricine crede în El, nu este judecat; dar cine nu crede, a şi fost judecat, pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu.“ Fiindcă Dumnezeu a pus în noi gândul veşniciei (Eclesiastul 3:11), nu vom putea găsi niciodată adevărata satisfacţie în lucrurile din viaţa pământească. Noi suntem creaturi veşnice, de aceea existenţa noastră nu va avea sfârşit. Dincolo de zidul morţii există numai două locuri de şedere – cerul şi iadul. Primul este nespus de minunat, iar celălalt inimaginabil de groaznic. Dorinţa lui Dumnezeu este ca noi să fim odată cu El în cer. Pentru aceasta avem nevoie de Domnul Isus. El este acela care ne deschide uşa cerului, eliberându-ne de vina noastră şi oferind vieţii noastre o perspectivă nouă. Dacă doreşti să fii mântuit şi să mergi în cer, trebuie să renunţi la vechea ta cale, şi să-L primeşti pe Isus în viaţa ta. Poţi să faci această schimbare în viaţa ta, exprimându-ţi dorinţa printr-o rugăciune asemănătoare cu aceasta: „Doamne Isuse, eu cunosc Numele Tău. Însă până acum am trăit ca şi cum Tu n-ai fi existat. Acum am înţeles cine eşti Tu, de aceea vin în rugăciune înaintea Ta pentru prima dată. Ştiu că există un cer şi un iad. Te rog, scapă-mă de iad, unde aş ajunge datorită vinii mele, mai ales a necredinţei mele. Dorinţa mea este să fiu veşnic împreună cu Tine în cer. Sunt conştient că nu pot ajunge în cer pe baza meritelor mele, ci numai prin credinţa în Tine. Deoarece mă iubeşti, Tu ai murit pentru mine pe cruce, ai luat vina mea asupra Ta şi ai plătit în locul meu. Îţi mulţumesc. Tu cunoşti toată vina mea, chiar şi cea din copilăria mea. Tu cunoşti toate păcatele din viaţa mea – pe cele de care-mi amintesc, cât şi pe cele pe care le-am uitat demult. Tu mă cunoşti pe deplin. Ştii tot ce este în inima mea, bucurie sau tristeţe, optimism sau descurajare. Sunt înaintea Ta ca o carte deschisă. Nu mă pot apropia de Tine, Dumnezeul cel viu, aşa cum sunt şi aşa cum am trăit până acum. De aceea, Te rog, iartă-mi vina mea. Regret din inimă păcatele pe care le-am făcut. Te rog, ajută-mă să renunţ la tot ceea ce nu este după voia Ta, şi dăruieşte-mi obişnuinţe care să fie binecuvântate de tine. Fă-mă să înţeleg Cuvântul Tău, Biblia. Ajută-mă să înţeleg ce vrei să mă înveţi prin el şi să găsesc în el puteri noi şi bucuria vieţii. Vreau ca de acum încolo Tu să fii Domnul meu, Căruia să-I aparţin şi să-I slujesc. Dă-mi o inimă ascultătoare. Te rog, arătă-mi calea pe care trebuie să merg. Îţi mulţumesc că m-ai ascultat. Cred promisiunea că dacă mă întorc la Tine, devin un copil al lui Dumnezeu şi voi fi veşnic alături de Tine în cer. Mă bucur încă de acum, că Tu eşti alături de mine în orice situaţie din viaţa mea. Te rog, ajută-mă să găsesc persoane care cred şi ele în Tine, cât şi o adunare fidelă Cuvântului Tău, unde să pot asculta regulat Cuvântul Tău.” prof. dr. ing. Werner Gitt

Prof. Dr. Werner Gitt erklärt in dieser Schrift den Heilsplan Gottes - angefangen bei der Geburt Jesu (Krippe), über seinen Tod (Kreuz), bis hin zur Entrückung und ewigen Herrlichkeit (Krone). Gott schuf Abhilfe für die "Urkatastrophe" der Menschheit, den Sündenfall. Wie in der Bibel vorhergesagt, sandte er seinen Sohn auf die Erde. "Nie aber hat die Welt einen Gott gesehen - bis es Weihnachten wurde." Das Kreuz wurde für Kritiker zum Anstoß. Sie verstehen nicht, wie ein "Hinrichtungsinstrument" zum Zentrum eines Glaubens werden kann. Prof. Dr. Gitt sieht diese Kritik als Indiz, dass die Menschen ihr Sündenbewusstsein verloren haben: Es gab keinen anderen Weg für die Rettung des Menschen, weil die Trennung zwischen Gott und uns durch die Sünde so groß ist. Wenn Jesus einmal wieder kommt, wird man ihn als König erkennen. Dann wird die Menschheit zweigeteilt sein in Angenommene und Verworfene. Für diejenigen, die Jesus in ihr Leben aufnehmen wollen, gibt es ein vorformuliertes Gebet, das ihnen dabei hilft. Dieses Traktat eignet sich besonders gut zur Weitergabe an suchende Menschen! Iesle, cruce şi coroană Catastrofa primară Lumea noastră este bântuită tot mereu de catastrofe. Scufundarea Titanicului a costat viaţa a 1.522 de persoane, cel de al doilea război mondial a costat viaţa a 50 de milioane de oameni, iar prin tsunami din decembrie 2004 au murit în jur de 160.000 de oameni. Însă catastrofa primară a fost păcatul iniţial, căderea în păcat din grădina Eden. Exprimat altfel, a fost momentul când Adam şi Eva I-au întors spatele lui Dumnezeu, pentru a-şi trăi propria viaţă. Consecinţa acestei alegeri a fost ruperea relaţiei lor cu Dumnezeu, şi ea este cauza tuturor celorlalte rele. Biblia spune că de atunci omul este despărţit de Dumnezeu şi se îndreaptă spre pierzarea veşnică. Dumnezeu nu poate permite păcatul în prezenţa Sa, pentru că păcatul dă naştere la suferinţă şi moarte. Cerul n-ar mai fi cer, dacă ar ajunge păcatul în el. Inima lui Dumnezeu a fost zdrobită datorită faptului că oamenii, care au fost creaţi de El şi pe care-i iubeşte, I-au întors spatele. Există un remediu? Remediul lui Dumnezeu - El a trimis pe Fiul Său Dumnezeu avea deja în grădina Edenului un plan, pe care l-a făcut cunoscut încă de la căderea în păcat – deşi la început în mod voalat: «Duşmănie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei răni călcâiul» (Geneza 3:15). Un şir întreg de prorocii se referă la venirea Mântuitorului. Spre exemplu: «O stea răsare din Iacov, un sceptru se ridică din Israel» (Numeri 24:17). «Şi tu, Betleeme Efrata, măcar că eşti prea mic între cetăţile de căpetenie ale lui Iuda, totuşi din tine Îmi va ieşi Cel care va stăpâni peste Israel, şi care Îşi are originea la început, în zilele veşniciei» (Mica 5:2). Ultima prevestire a Mântuitorului a fost făcută de un înger, atunci când el i-a descoperit lui Iosif naşterea şi numele Copilului ceresc: «Iosife, fiul lui David, nu te teme să iei la tine pe Maria, nevasta ta … Ea va naşte un Fiu, şi-I vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale» (Matei 1:20–21). De-a lungul istoriei au apărut pe scena lumii mulţi oameni renumiţi: împăraţi şi regi, poeţi şi filozofi, guru şi vrăjitori, buni şi răi. Însă lumea nu L-a văzut pe Dumnezeu până la naşterea Mântuitorului. Copilul din iesle nu este un dumnezeu, aşa cum şi l-au imaginat grecii pe Olimp sau germanii în Walhall. El este singurul despre care s-a putut spune: El era la inceput cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El (vezi Ioan 1:2-3); «Eu sunt Adevărul» (Ioan 14:6), «Eu sunt Păstorul cel bun» (Ioan 10:11), «Eu sunt Uşa» [spre cer] (Ioan 10:7). Cum a venit El pe pământ? A venit El cu mare pompă, cu surle şi trâmbiţe?  A venit cu armate cereşti? Nu! Dumnezeu a ales o fecioară din Israel – pe Maria, care a căpătat har înaintea Lui – să-L aducă în lume pe Fiul Său, conceput prin Duhul Sfânt. Prin aceasta El a surprins chiar şi pe iudeii care cunoşteau bine prorociile despre El. Spre exemplu: «Iată că Împăratul tău vine la tine» (Zaharia 9:9), sau «… va sfărâma şi va distruge toate acele împărăţii …» (Daniel 2:44). De aceea ei aşteptau un Împărat, dar nu un Copilaş în iesle! Acest Împărat trebuia să fie puternic şi să izgonească pe romani, să Se instaureze în Ierusalim şi să-i numească miniştrii pe marii-preoţi şi pe cărturari. Însă cum Isus nu a venit aşa, iudeii L-au respins. Ei trecuseră cu vederea prorociile unde se spunea că El va veni mai întâi ca un Copilaş: «Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat» (Isaia 9:6). Numai de El depinde dacă ne petrecem veşnicia în cer sau în iad. În viaţa lui Mesia sunt trei etape: ieslea (venirea lui Isus în lume) crucea (mântuirea noastră realizată de Isus pe cruce) coroana (pe care o va purta Isus la a doua Lui venire). Nicio cruce fără iesle! Nicio coroană fără cruce! Fără iesle şi fără cruce nu am fi putut avea parte de cer! De aceea a trebuit mai întâi să Se nască un Mântuitor! Scandalul crucii Criticii credinţei creştine pun mereu întrebarea: De ce această moarte brutală pe cruce? Toată credinţa voastră se bazează pe un instrument de supliciu. N-a putut Dumnezeu să aleagă o cale mai plăcută, spre a se împăca cu oamenii? De ce a fost pardosită calea împăcării cu doliu, lacrimi, durere şi moarte? Nu s-ar fi putut găsi o metodă mai plăcută, mai estetică şi mai elegantă? N-ar fi putut Dumnezeu să închidă pur şi simplu ochii, şi să treacă cu vederea slăbiciunile noastre omeneşti? Toate aceste întrebări nu ajută la nimic, deoarece ele micşorează gravitatea păcatului. Nu este aceasta boala epocii noastre? Ceea ce nu este scris în nicio carte a filozofilor şi a cugetătorilor, putem „să citim“ numai la cruce: Crucea ne arată ce prăpastie a creat păcatul între Dumnezeu şi om. Abisul acesta este aşa de mare, încât consecinţa lui este iadul (Matei 5:29). Crucea ne dă o idee reală despre dragostea lui Dumnezeu faţă de noi. El a dat pentru noi ceea ce a avut mai scump, pe Fiul Său Isus. Crucea lui Isus este cea mai adâncă smerire a lui Dumnezeu. Creatorul universului şi al oricărui fel de viaţă Se lasă executat ca un criminal, fără să Se apere. Ce preţ mare pentru păcat! Însă prin aceasta Isus poate să invite pe păcătoşi să vină la El: «Pe cel care vine la Mine, nu-l voi izgoni afară» (Ioan 6:37). Dar tot aşa de adevărat este şi contrariul: cine nu vine la Mine, este pierdut – şi anume veşnic! Crucea marchează şi sfârşitul tuturor încercărilor omeneşti de salvare. De aceea Isus a putut să proclame definitiv: «Nimeni nu vine la Tatăl, decât prin Mine!» (Ioan 14:6). În raport cu crucea, toate celelalte religii nu sunt decât o «fata morgana» sclipitoare, în pustiul unei omeniri pierdute. Mesajul naşterii Domnului, împreună cu cel al crucii, este un mesaj de mântuire unică: «Căci Fiul omului a venit să mântuiască ce era pierdut» (Matei 18:11). El revine Isus va veni a doua oară în lumea aceasta. Însă atunci nu ca un copil în iesle, ci ca Împărat, Judecător şi Stăpânitor al lumii. El a prorocit clar acest eveniment în Matei 24:30: «Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului; toate seminţiile pământului vor plânge, şi vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere mare şi glorie». Ce motiv de bucurie! Se arată Creatorul lumii! Vine Mântuitorul lumii! De ce este însă scris în text: «Şi toate seminţiile pământului vor plânge» (Apocalipsa 1:7)? De ce strigă ei către munţi şi stânci: «Cădeţi peste noi, şi ascundeţi-ne de faţa Celui care stă pe scaunul de domnie şi de mânia Mielului» (Apocalipsa 6:16)? Mulţi au auzit în timpul vieţii de decizia necesară referitoare la Isus, dar ei au spus «Nu!». Iar acum ei sunt pierduţi, şi nu mai pot să schimbe decizia luată. Este prea târziu. Iată pentru ce plâng ei şi se lamentează. Majoritatea oamenilor sunt pe o cale unde nu Se găseşte Isus. În sensul acesta imaginaţia oamenilor este mare. Spre exemplu, artista Shirley MacLine, care trăieşte la un conac împreună cu câinele ei, spunea: «Cu câinele meu Terry, am alături de mine chiar şi un dumnezeu personal. El este reîncarnarea zeului egiptean Anubius, care a avut un cap de câine. Poate sună curios, însă eu şi Terry am trăit cel puţin o viaţă comună în Egiptul din vechime. El un animal-zeu, iar eu o prinţesă. Acum viaţa ne-a unit iarăşi». Revenirea lui Isus va fi vizibilă: «Iată că El vine pe nori. Şi orice ochi Îl va vedea; şi cei care L-au străpuns. Şi toate seminţiile pământului vor plânge din cauza Lui!» – scrie Ioan în Apocalipsa 1:7. Când Neil A. Amstrong a păşit pe lună, la 20 iulie 1969, evenimentul acesta a fost urmărit la televizor de 500 de milioane de oameni. Prinţesa engleză Lady Diana a murit într-un accident de circulaţie. La înmormântarea ei de la 6 septembrie 1997, în Londra, cea mai «mare înmormântare» de până atunci, ceremonia aceasta a fost urmărită la televizor de 2,5 miliarde de telespectatori – ceea ce reprezintă cca. 40% din populaţia lumii! De aceea ea a intrat în istorie ca prima «înmormântare globală». Însă la revenirea lui Isus nu este necesar niciun aparat de filmat sau televizor. Toţi oamenii vor vedea «în direct» acest eveniment – cel mai mare din istoria lumii. Isus v-a putea fi văzut de oricine. Nu numai generaţia de oameni care va trăi atunci, ci toate generaţiile istoriei lumii. Vor fi prezenţi şi cititorii acestui tractat. Se pune numai o singură întrebare: Cărui grup aparţin eu? Celor răscumpăraţi sau celor pierduţi? Isus revine pe neaşteptate: «Căci, cum iese fulgerul de la răsărit şi se vede până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului omului.» (Matei 24:27). El va putea fi văzut pe întreg pământul în acelaşi timp. La ce oră va fi aceasta? Găsim răspunsul în Luca 17:34: «… în noaptea aceea doi inşi vor fi în acelaşi pat; unul va fi luat şi altul va fi lăsat …». Deci noaptea!? Însă două versete mai departe este scris: «Doi bărbaţi vor fi la câmp [= o situaţie din timpul zilei!]; unul va fi luat şi altul va fi lăsat». Nu ştiu dacă Cristofor Columb a cunoscut textul acesta. Altfel el ar fi putut să tragă următoarea concluzie: Dacă revenirea lui Isus trebuie să aibă loc într-o clipă, iar Biblia descrie atât o situaţie din timpul zilei, cât şi din timpul nopţii, atunci singura formă posibilă a pământului este o sferă. Aceste două versete mai arată încă ceva foarte important. La revenirea Domnului Isus va avea loc împărţirea omenirii: se va face deosebire între cei care vor fi primiţi şi cei care vor fi respinşi. Lucrul acesta se referă de fapt la problema omenirii. Nu contează decât răspunsul la o întrebare: Cui aparţin eu, celor mântuiţi sau celor pierduţi? Te-ai decis deja? Dumnezeu a creat pe omeni cu personalitate şi voinţă liberă. Tocmai aceasta ne deosebeşte în mod clar de animale. Voinţa ne permite să alegem să rămânem departe de Dumnezeu sau să ne apropiem de El. El a făcut totul în Hristos, spre a ne arăta nouă drumul spre împărăţia cerurilor. Totuşi Biblia învaţă şi avertizează insistent că nu toţi aleg să meargă pe calea mântuirii. Ce mai poate să facă Dumnezeu în situaţia aceasta? Dacă El ne-ar lua voinţa pe care o avem, atunci ne-ar răpi personalitatea noastră; iar noi am deveni maşini, marionete sau roboţi, care nu şi-ar împlini decât programul lor prestabilit. Dar atât în «lumea aceasta», cât şi în «cealaltă», voinţa este o componentă esenţială a personalităţii. De aceea starea noastră veşnică depinde de alegerea făcută de noi voluntar. Am luat noi o decizie şi referitor la această zi care va veni? În pilda despre cele zece fecioare, Isus ne avertizează să fim gata. Să ţinem însă cont: toate cele zece fecioare au fost «credincioase», ele credeau că nunta va avea într-adevăr loc! Însă nu toate au procedat conform cu convingerea pe care o aveau. Şi numai cinci şi-au atins ţelul. Celor nepregătite Isus le-a spus: «Nu vă cunosc!» (Matei 25:12); şi ele au pierdut toată veşnicia fericită. S-a întâmplat aşa cum a spus cândva Heinrich Kemmer: «Poţi ajunge în iad şi dormind!» Hermann Bezzel a pronunţat insistent avertizarea: «Poţi să lustruieşti băncile bisericii, şi totuşi să fii pierdut». Iar «credincioşii de formă», care doar aprobă faptele, dar nu le practicâ în viaţa lor, se joacă cu viaţa lor veşnică. Toate trei sau niciuna În fiecare an se sărăbătoreşte de Crăciun naşterea Copilaşului Isus şi o iesle. De regulă se rămâne numai la aceasta. Însă cele trei evenimente sunt de nedespărţit. Isus nu înseamnă numai ieslea întrupării Lui, crucea suferinţelor Lui, urmată de triumful învierii Lui, ci şi coroana Sa împărătească, care la revenirea Lui va fi vizibilă pentru toţi. Acesta a fost încă de la început planul de mântuire al lui Dumnezeu, de a salva pe oameni din catastrofa primară a acestei lumi. Ultima catastrofă de care vor avea parte oamenii fără Isus este iadul. Din nefericire, ea va costa mai multe vieţi omeneşti decât toate catastrofele istoriei; iar moartea aceasta va dura veşnic! De Crăciun, dar nu numai atunci, Dumnezeu ne întreabă în mod personal dacă vrem să primim darul «iesle, cruce şi coroană». Spune «da», acceptă iertarea pe care ţi-o oferă Isus, şi mărturiseşte aceasta printr-o rugăciune asemănătoare cu aceasta: «Doamne Isuse, astăzi am citit că numai prin Tine pot ajunge în cer. Eu doresc să fiu odată cu Tine în cer. De aceea, Te rog, scapă-mă de iad, unde aş ajunge datorită vinii mele, mai ales a necredinţei mele. Pentru că mă iubeşti atât de mult, ai murit şi pentru mine pe cruce, şi acolo ai plătit pedeapsa pentru păcatele mele. Tu-mi cunoşti toate păcatele – din tinereţea mea. Tu cunoşti toate păcatele din viaţa mea – pe cele de care-mi amintesc, cât şi pe cele pe care le-am uitat demult. Tu mă cunoşti pe deplin. Ştii tot ce este în inima mea, fie bucurie sau tristeţe, optimism sau descurajare. Sunt înaintea Ta ca o carte deschisă. Aşa cum sunt şi cum am trăit până acum nu mă pot apropia de Tine, Dumnezeul cel viu. De aceea, Te rog, iartă-mi vina mea. Regret din inimă păcatele pe care le-am făcut. Te rog, intră în viaţa mea şi înnoieşte-o. Ajută-mă să renunţ la tot ceea ce nu este după voia Ta, şi dăruieşte-mi obişnuinţe care să fie binecuvântate de tine. Fă-mă să înţeleg Cuvântul Tău, Biblia. Ajută-mă să înţeleg ce vrei să mă înveţi, şi dă-mi o inimă ascultătoare, ca să fac ce este plăcut voii Tale. Vreau ca de acum încolo Tu să fii Domnul meu, Căruia să-I aparţin şi să-I slujesc. Vreau să Te urmez. Te rog, arată-mi calea pe care să merg în toate domeniile vieţii mele. Îţi mulţumesc că m-ai ascultat, că acum pot să fiu un copil al lui Dumnezeu, care odată va fi pentru totdeauna împreună cu Tine în cer. Amin.» prof. dr. ing. Werner Gitt

Die Verteilschrift „Reise ohne Rückkehr“ von Prof. Dr. Werner Gitt zur enthält die Botschaft von zwei Zügen, die unterwegs sind Richtung Ewigkeit. Der „Lebenszug“, hat den Himmel als Ziel, der „Todeszug“ dagegen fährt in die ewige Verdammnis. Jeder wird eingeladen, vom Todeszug in den Lebenszug umzusteigen. Dies ist möglich für den, der Vergebung seiner Sünden durch Jesus Christus bekommt und ihn als Retter seines Lebens im Glauben annimmt. Dieses Traktat eignet sich besonders gut zur Weitergabe an suchende Menschen! Călătorie fără întoarcere Pe zidul unei biserici din Tirolul de Sud se află patru cranii. Deasupra lor este următoarea inscripţie: „Cine a fost nebun? Cine înţelept? Cine cerşetor? Cine împărat?“ Într-adevăr: Nu se mai vede nimic din puterea şi bogăţia împăratului. Chiar dacă craniul cerşetorului este alături de cel al împăratului, nimic nu mărturiseşte de sărăcia, zdrenţele şi stomacul lui care-i chiorăia. Parcă suntem tentaţi să mai facem o inscripţie cu afirmaţia: „Moartea îi face pe toţi egali“. Vrem să vedem în continuare dacă ar fi adevărată a doua inscripţie. În domeniul publicitar se intenţionează ca reclama să se adreseze unei anumite grupe de cumpărători. În schimb moartea nu cunoaşte nicio grupă specială, deoarece nimeni nu este scutit de ea. De aceea mulţi oameni s-au preocupat de problema morţii: filozofi, poeţi, sportivi, artişti, analfabeţi sau laureaţi ai premiului Nobel. Cel mai mult s-au preocupat egiptenii din antichitate, căci ei au construit morţii cele mai mari mausolee din lume, piramidele din Gizeh. Poetul german Emanuel Geibel a făcut un bilanţ al tuturor străduinţelor omeneşti: „Viaţa este un secret veşnic, moartea rămâne un secret veşnic“. Dintre încercările de explicare a morţii, voi prelua un răspuns dat de teoria evoluţiei: Moartea în concepţia evoluţiei Moartea este aşa de ancorată în filozofia evoluţiei, încât fără ea nu ar exista nicio viaţă pe pământ. Lucrul acesta este argumentat de cele patru principii fundamentale ale evoluţiei: 1. Moartea – o condiţie necesară a evoluţiei. Carl Friedrich von Weizsäcker a subliniat: „Căci dacă indivizii n-ar muri, nu ar exista nicio evoluţie; şi nu ar exista indivizi noi cu alte calităţi. Moartea indivizilor este o condiţie a evoluţiei“. 2. Moartea – o invenţie a evoluţiei. Profesorul de biologie din Würzburg, Widmar Tanner, pune întrebarea capitală referitoare la moarte: „Cum şi de ce a intrat moartea în lumea noastră, dacă de fapt ea nu ar fi trebuit să existe?” Şi răspunde imediat: „Procesul de îmbătrânire şi durata vieţii sunt apariţii de adaptare, care s-au dezvoltat de-a lungul evoluţiei“. Pentru el moartea programată creează noi posibilităţi şansei permanente de a experimenta ceva nou în evoluţie. 3. Moartea – creatorul vieţii. Diferenţa dintre filozofia evoluţiei şi învăţătura biblică devine şi mai clară, atunci când teoria evoluţiei ridică moartea la rangul de creator al vieţii. Aşa cum se exprimă microbiologul Reinhard W. Kaplan: „Deşi îmbătrânirea şi moartea programată este plină de suferinţă pentru individ, în mod special pentru cel uman, acesta este preţul prin care evoluţia a putut crea specia noastră“. 4. Moartea – sfârşitul absolut al vieţii. Conform teoriei evoluţiei, în limitele fizicii şi chimiei viaţa este singura stare dovedită a materiei (Manfred Eigen). Observăm că evoluţia nu ne poate da nicio explicaţie satisfăcătoare referitoare la moarte. În cazul reducerii realităţii în mod exclusiv la fenomenele materiale, nu mai rămâne niciun loc pentru o existenţă a vieţii dincolo de moarte. Omul este redus la o maşină biologică, iar finalul lui absolut este echivalent cu moartea organismului. În maşinăria mecanismului evoluţiei moartea slujeşte trecerii în viaţa următoare. De aceea, valoarea unei vieţi umane trebuie văzută ca o contribuţie pe care ea a adus-o evoluţiei. Cine ne dă adevăratul răspuns? Cine poate răspunde valabil la toate întrebările noastre referitoare la natura morţii şi ceea ce urmează după aceea? El trebuie să fie competent, şi este, numai dacă îndeplineşte următoarele patru condiţii: 1) El Însuşi a fost mort! 2) El Însuşi a înviat! 3) El Însuşi a avut putere asupra morţii! 4) El Însuşi a fost absolut demn de încredere! Dacă privim în istoria lumii, să aflăm cine a îndeplinit aceste patru condiţii deosebite, tragem concluzia că nu este decât Unul singur, iar acesta este Isus Hristos: 1) El a fost răstignit şi a murit în afara Ierusalimului. Duşmanii Lui au vrut să fie siguri că El este într-adevăr mort, şi un soldat L-a străpuns cu suliţa în coastă, astfel că s-a scurs sânge şi apă  (Ioan 19:34). Acum ei erau siguri că El este într-adevăr mort! 2) El amintise mai dinainte că va învia a treia zi. Şi aşa s-a şi întâmplat; iar în prima zi după Paşti femeile au fost primii martori la mormântul Lui. Îngerul le-a zis: „Nu este aici, ci a înviat!“ (Luca 24:6). 3) Noul Testament relatează despre trei învieri din morţi pe care le-a făcut Isus prin puterea Sa: tânărul din Nain (Luca 7:11-17), fiica lui Iair (Marcu 5:35-43), Lazăr din Betania (Ioan 11:41-45). În rest nimeni nu are puterea să poruncească morţii, ca Isus. 4) Numai Unul a fost pe pământul acesta, Care a putut să spună: „Eu sunt Adevărul“ (Ioan 14:6), iar Acesta a fost Isus. Afirmaţia Lui nu a putut fi dezminţită nici chiar de duşmanii Săi, care căutau cu tot dinadinsul să-I poată imputa ceva, orice nedreptate, cât de mică. Am ajuns la adevărata adresă, iar prin aceasta la sursa adevărului. Pentru existenţa noastră adevărul este vital. Cine vrea să-şi bazeze viaţa pe o eroare? Constatăm că există acest Unul, care deţine competenţa necesară, care ne poate da un răspuns clar. De la El aflăm ce se întâmplă cu fiecare, imediat după moarte. În Luca 16:19-31 Isus ne-a dat răspunsul prin exemplul a doi oameni care tocmai muriseră. Unul L-a cunoscut pe Dumnezeu, iar celălalt a trăit fără El. Lazăr este dus de îngeri în sânul lui Avraam, unde trăieşte bine, loc numit de Isus paradis/rai (Luca 23:43). Celălalt, un bogat, imediat după moarte se află în iad; şi el descrie singur situaţia sa groaznică, prin cuvintele: „căci grozav sunt chinuit în văpaia aceasta“ (Luca 16:24b). Deci moartea nu-i face pe toţi egali; dimpotrivă, se poate spune: Dacă în lumea aceasta există diferenţe atât de uriaşe, dincolo de zidul morţii ele vor deveni nedescris de uriaşe. Care este cauza? O voi prezenta în continuare. Moartea întreită Conform mărturiei clare a Bibliei, lumea aceasta şi orice fel de viaţă au apărut printr-un act creator al lui Dumnezeu. A fost o creaţie completă şi desăvârşită, calificată de Dumnezeu ca „foarte bună“. Natura lui Dumnezeu este dragoste şi îndurare, El creând toate lucrurile prin Meşterul Lui (Proverbe 8:30), Domnul Isus (Ioan 1:10; Coloseni 1:16). El Şi-a dovedit şi în creaţie calităţile Lui: blândeţe, îndurare şi dragoste. Ceea ce este cu totul altceva, decât strategia care caracterizează evoluţia: suferinţă şi lacrimi, cruzime şi moarte. Cine-L consideră pe Dumnezeu cauza evoluţiei, adică Îi atribuie o astfel de metodă de creaţie, transformă natura lui Dumnezeu în contrariul ei. De aceea nu rezistă sub nicio formă ideea unei evoluţii dirijate de Dumnezeu (aşa-zisa evoluţie teistă!). De unde vine însă moartea, dacă ea nu este un factor al evoluţiei şi nu corespunde nici naturii lui Dumnezeu? Precizez: moartea este generală. Toţi oamenii mor: de la nou-născuţi, până la bătrâni; oameni cu o morală înaltă, cât şi hoţi şi tâlhari; atât cei credincioşi, cât şi cei necredincioşi. Pentru un efect atât de general trebuie să existe şi o cauză generală. Biblia înfierează moartea drept consecinţă a păcatului omului. Deşi Dumnezeu l-a avertizat pe om cu privire la păcat (Geneza 2:17), el a abuzat de libertatea dăruită lui, şi astfel a căzut în păcat. De atunci încolo a devenit valabilă legea păcatului: „Plata păcatului este moartea“ (Romani 6:23). Omul a ajuns pe linia morţii, care în grafică este desenată ca o linie neagră groasă. O putem numi în sens figurat trenul morţii. Începând cu Adam, care este răspunzător de faptul că moartea a intrat în această creaţie (1 Corinteni 15:22a), în acest tren groaznic se află întreaga omenire: „De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit“ (Romani 5:12). Aşadar, înainte de căderea în păcat, în întreaga creaţie moartea era necunoscută. Când Biblia vorbeşte de moarte, ea nu se referă la încetarea existenţei. Definiţia biblică a morţii este: „a fi despărţit de …“ Deoarece căderea în păcat caracterizează o moarte întreită (vezi grafica), există şi o despărţire întreită: 1. Moartea spirituală. În momentul căderii în păcat, omul a căzut în „moartea spirituală“, adică el a rupt părtăşia cu Dumnezeu. În starea aceasta trăiesc astăzi toţi oamenii care nu cred în Creatorul lor. Ei îşi trăiesc viaţa în mod egoist şi cedează pasiunilor şi ispitelor păcatului. Îşi duc viaţa ca şi cum nu ar exista Dumnezeu. Nu au nicio relaţie personală cu Isus Hristos şi resping mesajul Bibliei. În ochii lui Dumnezeu ei sunt morţi spiritual, chiar dacă corporal pot fi foarte vioi. 2. Moartea corporală. În continuare, căderea în păcat duce la moartea corporală: „…până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat …“ (Geneza 3:19). Datorită căderii în păcat, întreaga creaţie a devenit trecătoare. 3. Moartea veşnică. Staţia finală a trenului morţii este moartea veşnică. Însă acolo nu se stinge existenţa omului (Luca 16:19-31). Este situaţia despărţirii definitive de Dumnezeu. Mânia lui Dumnezeu rămâne peste el, deoarece „…după cum printr-o singură greşeală a venit o condamnare care a lovit pe toţi oamenii …“ (Romani 5:18). Isus descrie acest loc de pierzare ca iad; este locul unei existenţe groaznice: Acolo focul „nu se stinge“ (Marcu 9:43,45) şi este „veşnic“ (Matei 25:41), este „plânsul şi scrâşnirea dinţilor“ (Luca 13:28). Este un loc groaznic, „unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge“ (Marcu 9:48). Este un loc al „pierzării veşnice“ (2 Tesaloniceni 1:9). Cum vede Dumnezeu alergarea noastră proprie în pierzare? Datorită îndurării Lui nemărginite şi a dragostei Lui faţă de noi, şi pentru ca lumea să poată fi mântuită, El L-a dat pe Fiul Său să fie răstignit pe cruce. Cuvintele lui Isus „S-a isprăvit!“ marchează în mod figurat formarea trenului vieţii. Voia declarată a lui Dumnezeu (spre ex., 1 Timotei 2:4) este ca noi să fim scăpaţi de iadul veşnic – sau exprimat în mod figurativ: să coborâm din trenul rapid al morţii. Suntem invitaţi să intrăm pe poarta cea strâmtă, care duce în cer (Matei 7:13a,14). Conform mărturiei Bibliei, Isus este singura uşă şi singura cale a mântuirii. Dacă ne urcăm în trenul vieţii, ajungem la viaţa veşnică. Trecerea dintr-un tren în celălalt se întâmplă prin aceea că noi ne întoarcem la Isus, Îi mărturisim viaţa noastră păcătoasă din trecut, Îl rugăm să ne ierte, şi-L primim ca Mântuitor. Lucrul acesta ne face în ochii lui Dumnezeu o creatură nouă. Oricine care vrea poate primi personal darul iertării. Jertfa Fiului Său, care ni se dăruieşte ca har, are un preţ nespus de mare pentru Dumnezeu. Cine primeşte oferta lui Dumnezeu, realizează o trecere decisivă, care ne aduce viaţa veşnică (Ioan 5:24). Această şansă este oferită omului numai în timpul vieţii pământeşti. Calea către viaţă După o predică cu această temă, un tânăr a venit să stea de vorbă cu mine. L-am întrebat: „Care-i starea ta, unde te afli?“ La care el mi-a răspuns concis: „Sunt în gară!“ El recunoscuse ceva: Că trebuie să părăsească cât mai repede trenul morţii! Întrebarea lui a fost: „Cum mă urc acum în trenul vieţii?“ A cerut să-i explic modul, calea; iar acum el se îndreaptă către cel mai bun ţel. Dumnezeu nu este numai un Dumnezeu mânios în ce priveşte păcatul, dar şi un Dumnezeu iubitor faţă de păcătos. Dacă ne urcăm astăzi în trenul vieţii, ne-am luat bilet pentru cel mai frumos loc, pentru cer, despre care în 1 Corinteni 2:9 se spune: „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit; aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.“ Pe ce cale vrem să mergem noi? Această decizie ne-a lăsat-o Dumnezeu nouă, unor fiinţe libere: „… ţi-am pus înainte viaţa [veşnică] şi moartea [veşnică], binecuvântarea şi blestemul. Alege viaţa, ca să trăieşti …“ (Deuteronom 30:19). Şi aici se mai arată încă o dată clar că voia lui Dumnezeu este viaţa. Din ilustraţia grafică se poate deduce un motto simplu: „Dacă eşti născut numai o singură dată (naşterea naturală), atunci mori de două ori (mai întâi moartea corporală, apoi moartea veşnică); însă dacă eşti născut de două ori (naşterea naturală şi naşterea din nou prin Isus Hristos), mori numai o dată (moartea corporală!).“ Credinţa în Fiul lui Dumnezeu ne scapă de judecata de condamnare şi ne dă siguranţa vieţii veşnice: „Cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis, are viaţa veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă“ (Ioan 5:24). Dacă ne gândim la consecinţele oricărei decizii prin credinţă, atunci devine imediat clar ce consecinţă tragică are asupra adepţilor ei teoria evoluţiei referitoare la moarte. Ea ascunde pericolul morţii veşnice şi-i determină pe oamenii să piardă oferta mântuirii. Însă Isus a venit să ne scape pe noi de iad. Adresează-te lui Dumnezeu printr-o rugăciune. În felul acesta părăseşti chiar astăzi trenul morţii şi te urci în trenul vieţii. Această schimbare fundamentală a vieţii o poţi începe cu o rugăciune similară acesteia: „Doamne Isuse, îmi recunosc situaţia mea pierdută. Felul meu de viaţă nu se potriveşte deloc cu Cuvântul Tău. Ştiu că sunt în trenul greşit. Sunt îngrozit, şi Te rog să mă ajuţi. Te rog, iartă-mi vina, de care îmi pare rău, şi schimbă-mi viaţa prin citirea şi împlinirea Cuvântului Tău. Cu ajutorul Tău, vreau să mă urc în trenul vieţii, şi să rămân întotdeauna cu Tine. Te primesc astăzi în viaţa mea. Te rog să fii Tu Domnul meu, şi dă-mi voinţa şi puterea să Te urmez. Îţi mulţumesc din inimă că m-ai eliberat de păcatele mele şi astăzi pot să fiu un copil al lui Dumnezeu. Amin.” prof. dr. ing. Werner Gitt

Heutzutage bringt man die beiden Begriffe "Evolution" und "Theorie" nicht mehr zusammen - die Entwicklung des Lebens über Milliarden von Jahren gilt als erwiesen. Dass sie es nicht ist, möchte Prof. Dr. Werner Gitt in diesem Traktat beweisen. Anhand einiger konkreter Beispiele zeigt er die Schwächen der Theorie auf und führt auch ein allgemeines Argument an, das der unerklärlichen Herkunft der Information, um letztlich das "wissenschaftliche AUS" für die Evolutionstheorie zu erklären. "Rechtzeitig zu Beginn des Darwinjahres 2009 erschien am 31. Dezember 2008 in der Zeitung ,DIE ZEIT' ein doppelseitiger Artikel mit der Überschrift ,Danke, Darwin!' [...] Der eigentliche Denknotstand unserer Welt ist, dass dem wirklichen Urheber aller Dinge nicht mit Leitartikeln ,Danke, Jesus!' gehuldigt wird." Dieses Traktat eignet sich besonders gut zur Weitergabe an suchende Menschen! Ceea ce Darwin nu putea să ştie Exact înainte de împlinirea a 200 de ani de la naşterea lui Darwin (1809), pe 31 decembrie 2008, a apărut în ziarul „Die Zeit“, un editorial de două pagini cu titlul „Mulţumim, Darwin!“, urmat de alte patru pagini întregi dedicate numai teoriei evoluţiei. Mulţumirea se adresa unui om şi cărţii lui revoluţionare „Apariţia speciilor“, care apăruse în urmă cu 150 de ani. Deja Immanuel Kant (1724-1804) afirma plin de mândrie: „Daţi-mi materie, şi vă voi face o lume“. Iar matematicianul şi astronomul francez Laplace (1749-1827) se lăuda mai târziu în faţa lui Napoleon: „Teoriile mele nu au nevoie de ipoteza Dumnezeu“. Aceşti părinţii ai ateismului ştiinţific, şi încă mulţi alţii după ei, au căutat o explicaţie pentru originea vieţii, în care să nu mai apară Dumnezeu. Răspunsul aparent salvator l-a dat Darwin, care a făcut plauzibilă explicarea originii vieţii „în mod natural“. În timp ce el însuşi avea rezerve cu privire la consecinţele acestei afirmaţii, lumea de astăzi, care se depărtează tot mai mult de Dumnezeu, îl aplaudă neîncetat pe autorul ei, în nenumărate articole editoriale. Până la călătoria lui Darwin pe insulele Galapagos (1835) era valabilă învăţătura filozofului grec Aristotel, conform căreia speciile nu se modifică. Studiind forma ciocului la diferite specii de piţigoi care trăiau acolo, Darwin a tras o concluzie valabilă: speciile se pot adapta şi schimba. Următoarea lui concluzie, că toate formele de viaţă îşi au originea într-un singur arbore genealogic, nu poate fi însă justificată în mod ştiinţific. Chiar Darwin a observat că marea slăbiciune a teoriei lui consta în faptul că în natură nu se descoperiseră aproape niciun fel de fosile intermediare; prin teoria sa omul îşi pierdea poziţia sa deosebită prevăzută de Dumnezeu, şi de acum încolo el nu era decât un parvenit al regnului animal. Motoarele evoluţiei Drept motoare ale evoluţiei sunt considerate astăzi mutaţiile, selecţia, izolarea, perioadele lungi, hazardul şi necesitatea, cât şi moartea. Într-adevăr, toţi aceşti factori există; însă niciunul dintre ei nu sunt capabili să furnizeze informaţii creative. Mutaţiile nu pot modifica decât informaţiile genetice care sunt deja prezente. Dacă nu există nicio informaţie ADN, nu se poate declanşa evoluţia. Conform definiţiei, mutaţiile sunt mecanisme accidentale, fără niciun fel de scop; ele nu pot produce concepte noi (spre ex., să inventeze organe). Selecţia favorizează organismele cele mai apte de supravieţuire şi are grijă ca legăturile genetice să fie transmise cu cea mai mare probabilitate. Însă selecţia nu face decât să trieze sau să elimine ceea ce există; ea nu îmbunătăţeşte şi nici nu produce ceva nou. Tot aşa sunt excluşi şi ceilalţi factori ai evoluţiei amintiţi mai înainte; ei nu pot fi modelatori creativi. Să privim acum câteva exemple din domeniul biologic şi să verificăm dacă factorii evolutivi, fără niciun scop aparent, ar fi putut realiza următoarea concepţie: Înmulţirea sexuală Conform teoriei evoluţiei, „inventarea“ înmulţirii sexuale este o condiţie decisivă pentru dezvoltarea organismelor. Prin intermediul combinaţiilor genetice, de fiecare dată altele, apar multe variante, din care, în procesul selecţiei, supravieţuiesc numai acelea care se adaptează cel mai bine mediului înconjurător. Acest proces este însă exclus din tendinţa evolutivă dorită în dezvoltarea genealogică, din următoarele două motive: 1. Printr-un proces evolutiv nu poate să înceapă sub nicio formă înmulţirea sexuală. Ea nu ar fi posibilă decât atunci când ambele sexe ar deţine concomitent organe funcţionale într-o stare perfectă de funcţionare. Însă, conform definiţiei, evoluţia nu posedă strategia conducătoare la un scop deja stabilit. Cum poate avea loc o dezvoltare a organelor necesare de-a lungul miilor de generaţii succesive, dacă fără aceste organe organismele nici măcar nu se pot înmulţi? Dacă însă trebuie exclusă evoluţia lentă, cum ar fi putut apare spontan astfel de organe diferite şi atât de complexe, care trebuie să fie complementare până în cel mai mic detaliu? În plus, ele trebuie să fie disponibile şi în locul potrivit. 2. Chiar dacă am presupune că posibilitatea acestei înmulţiri ar fi „căzut din cer“, atunci combinarea materialului genetic nu ar fi produs în principiu o nouă informaţie. Specialiştii în creşterea animalelor şi a plantelor au dovedit prin nenumărate încercări că vacile îmbunătăţite prin diferite încrucişări tot vaci sunt, iar din grâu nu rezultă niciodată floarea soarelui. Aşa numita microevoluţie (modificări în cadrul unei specii) poate fi verificată; însă lipseşte orice dovadă pentru o macroevoluţie (modificări în afara cadrului speciei). Tehnica genială a globulelor roşii În fiecare µl de sânge avem 5 milioane de globule roşii, sau altfel exprimat, în fiecare picătură de sânge sunt 150 de milioane de globule roşii. Ele sunt  „submarine“ extrem de specializate, care nu au torpile distrugătoare la bord, ci care îndeplinesc funcţii indispensabile vieţii. În timpul vieţii lor de 120 de zile, ele se încarcă în plămâni cu oxigen de 175.000 de ori, şi în acelaşi timp descarcă acolo bioxidul de carbon – deşeul rezultat în urma oxidării. Aceste „mici bărci de transport“ sunt aşa de minuscule, încât ele se strecoară prin cele mai mici vase capilare, ajungând astfel la toate părţile corpului. În timp de o secundă se formează două milioane de globule roşii, care conţin pigmentul roşu al sângelui, hemoglobina, o combinaţie chimică foarte complexă. Hemoglobina este necesară la transportul oxigenului încă din timpul dezvoltării embrionare. Până în luna a treia necesarul de oxigen este cu totul diferit de cel din stadiul fetal, de aceea sunt necesare alte două forme succesive de hemoglobină, cu o altă compoziţie chimică. Înainte de naştere, toate fabricile lucrează non-stop, pentru a realiza trecerea la hemoglobina în forma definitivă. Cele trei feluri de hemoglobină nu pot fi fabricate prin încercările din cursul evoluţiei, deoarece majoritatea celorlalte variante nu ar transporta oxigen suficient, ceea ce ar fi fatal. Chiar dacă în două stadii s-ar produce moleculele exacte, dacă a treia nu ar fi perfect adaptată, ar fi iarăşi fatal. De trei ori se foloseşte pentru producerea hemoglobinei o maşinărie biologică complet diferită, care la un moment dat trebuie să reorganizeze şi producţia. De unde provine o astfel de maşinărie complexă? Aici eşuează complet orice imaginaţie evoluţionistă, deoarece în stadiile ei intermediare neterminate, care conform evoluţiei ar fi condus la apariţia acestor maşinării complexe, organismele nici măcar nu ar fi supravieţuit. Ideea complexităţii ireductibile este valabilă şi pentru sistemul imunologic al organismului uman sau flagelilor cu care se deplasează bacteriile. Nici în cazul acesta organismele nu ar fi supravieţuit „pe calea“ spre stadiul actual. De aceea este normal să accepţi că a fost de la început totul gata, iar lucrul acesta nu este posibil decât dacă de la început un Creator înţelept a conceput şi a creat totul într-o stare funcţională ireproşabilă. Zborul fluierarului auriu Fluierarul auriu este o pasăre foarte frumoasă. Ea îşi cloceşte ouăle în Alaska. Însă iarna este foarte frig acolo, astfel că aceste păsări migratoare pleacă pe insulele Hawaii. Ţelul lor este foarte departe, la 4.500 de km; şi este un zbor non-stop, deoarece până acolo nu există nicio insulă unde să facă escală păsările, şi în plus, ele nu ştiu să înoate. Pentru zborul său, fluierarul auriu are nevoie de un rezervor plin de carburant, în forma a 70 g de grăsimi acumulate mai înainte din hrana lui. Din ele sunt calculate 6,8 g pentru cazul unui vânt din faţă. Cum pasărea trebuie să zboare continuu trei zile şi jumătate, zi şi noapte, şi trebuie să păstreze exact direcţia pe un anumit meridian, ea are nevoie de un autopilot care funcţionează foarte exact. Dacă ea nu reuşeşte să ajungă pe una din insulele Hawaii, lucrul acesta ar constitui pentru ea o moarte sigură, deoarece în afară de ele nu mai există niciun loc unde să se oprească. Iar dacă ea nu ar fi avut această cantitate de grăsime calculată cu atâta precizie, nu ar supravieţui. Şi în cazul ei, mutaţiile şi selecţia sunt iarăşi constructori neadecvaţi. Este însă mai plauzibil să accepţi că fluierarul auriu a fost creat de la început aşa – dotat cu tot ceea ce are nevoie. Este evoluţia un concept valabil? Tot aşa cum au arătat exemplele organismelor descrise mai înainte, în natură se mai pot găsi şi alte concepte foarte specializate: Balena este astfel dotată, încât ea se poate scufunda la 3.000 de m, fără să sufere de boala scafandrilor. O mulţime uriaşă de bacterii microscopice din aparatul nostru digestiv sunt dotate cu electromotoare care se pot deplasa înainte şi înapoi. Viaţa depinde de modul de funcţionare al organelor complete (spre ex., inimă, ficat, rinichi). Organele incomplete, care urmează a se dezvolta, nu au nicio valoare. Cine gândeşte în cazul acesta în mod darwinist, trebuie să ştie că evoluţia nu cunoaşte perspectiva care vizează funcţionarea ulterioară a organelor. Biologul evoluţionist german G. Osche observă corect: „În timpul anumitor faze de evoluţie, organismele nu pot întrerupe temporar procesul de evoluţie, aşa cum un patron îşi închide provizoriu firma pentru reutilare“. Inteligenţa şi înţelepciunea care este exprimată în lucrările creaţiei este copleşitoare. De aceea concluzia că trebuie să existe un Creator este mai mult decât evidentă. În studiul nostru se potriveşte ceea ce exprimă Biblia încă din primul ei verset: „La început Dumnezeu a creat …!“ Sub influenţa darwinismului s-a format teologia contrară Bibliei, care a descalificat relatarea referitoare la creaţie ca nefiind mesajul lui Dumnezeu. Este bine atunci când „credem tot ce este scris“ (Fapte 24:14), căci „Dumnezeu nu este un om, ca să mintă …“ (Numeri 23:19). De unde provine informaţia? În ştiinţă, argumentarea cea mai convingătoare este furnizată întotdeauna atunci când legile naturii pot fi aplicate în sensul excluderii unui proces. Nu există nicio excepţie de la legile naturii. Din această cauză este imposibilă funcţionarea unui perpetuum mobile. Astăzi noi ştim ceea ce Darwin nu putea să ştie: că în celulele organismelor există o cantitate inimaginabilă de informaţii, şi în plus, sub forma celei mai înalte densităţi cunoscute. Formarea organelor are loc printr-o coordonare informaţională. Toate procesele din organisme funcţionează printr-o coordonare informaţională, iar producerea substanţelor proprii organismului (spre ex., 50.000 de proteine umane) are loc prin intermediul informaţiilor. Teoria evoluţiei nu ar fi putut să funcţioneze decât dacă ar exista în materie o posibilitate prin care informaţia ar apare prin procese accidentale. Informaţia este strict necesară, deoarece toate planurile de construcţie a indivizilor şi toate procesele complexe din celule decurg pe baza ei. Informaţia este o mărime ne-materială; ea nu este o caracteristică a materiei. De aceea, legile naturii referitoare la mărimile ne-materiale, în mod special referitoare la informaţie, afirmă că materia nu poate produce niciodată o mărime ne-materială. În plus, informaţia nu poate proveni decât de la un Creator dotat cu inteligenţă şi voinţă. Prin aceasta este deja clar: Cine consideră evoluţia plauzibilă, crede într-un „perpetuum mobile al informaţiei“, deci în ceva care este strict interzis de către legile naturii universal valabile. Prin aceasta se atinge punctul vulnerabil al evoluţiei, şi ea este desfiinţată ştiinţific. Cum a apărut viaţa? În efervescenţa gălăgioasă a evoluţiei din zilele noastre se mai pune încă întrebarea: „De unde provine viaţa cu adevărat?“ Evoluţia nu explică în niciun fel cum poate apare ceva viu din ceva mort (materie). Stanley Miller (1930-2007), al cărui experiment „supa primară“ (1953) este amintit în orice carte de biologie, a recunoscut după 40 de ani că niciuna din ipotezele actuale referitoare la originea vieţii nu este convingătoare. El le-a calificat pe toate drept „absurdităţi“ sau „himere chimice“. Microbiologul Louis Pasteur (1822-1895) a recunoscut însă ceva fundamental: „Viaţa nu poate apare decât din viaţă“. Numai un Om a putut să spună: „Eu sunt viaţa“ (Ioan 14:6), şi El a fost Isus. Despre El se spune în Coloseni 1:16: „Pentru că prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri şi pe pământ, cele vizibile şi cele invizibile …“, iar în Ioan 1:3: „Toate lucrurile au fost făcute prin El (Cuvânt = Isus), şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El“. De aceea orice teorie despre apariţia lumii sau a vieţii, în care nu este amintit Isus ca izvorul şi motivul primar al vieţii, este un mit mort, care se zdrobeşte automat de stânca Isus Hristos. Aşadar evoluţia este una dintre cele mai mari erori ale istoriei lumii, şi antrenează milioane de oameni în abisul necredinţei. Dar este ceva ce din păcate mulţi contemporani uită: Dincolo de moarte, abisul necredinţei este urmat de abisul pierzării veşnice (iad). Criza propriu-zisă a gândirii lumii noastre este că niciun articol din presă nu omagiază pe adevăratul Creator al tuturor lucrurilor, spunând: „Mulţumim, Isuse!“ Mulţi nu ştiu că Isus Hristos ne-a făcut o ofertă extraordinară. El a spus: „Eu sunt uşa“ (Ioan 10:9), iar prin aceasta El S-a referit la uşa de intrare în cer. Cine se întoarce la El, are viaţa veşnică. prof. dr. ing. Werner Gitt

Nie zuvor hat eine Krankheit die ganze Welt in die Knie gezwungen wie im Frühjahr 2020, in dem das Corona-Virus das öffentliche Leben zum Stillstand brachte. Der Shutdown wurde verordnet, Veranstaltungen wurden abgesagt, Uni­ver­sitäten, Schulen und Kitas geschlossen. Fußballspiele fanden vor leeren Rängen statt. Gottesdienste waren verboten – das gab es noch nicht einmal in Kriegszeiten. Wir suchen nach einer Erklärung für diese Pandemie. Wer gibt sie uns?  Ce legătură are Coronavirusul COVID-19 cu Dumnezeu? De-a lungul istoriei, nu s-a mai întâmplat niciodată așa ceva, că din cauza unei boli toți oamenii de pe Pământ să fie forțați să cadă înaintea acesteia în genunchi, precum în primăvara anului 2020, când din cauza COVID-19 în mare parte viața publică s-a oprit. Prin Ordonanța de Urgență autoritățile competente a multor state din lume au luat unele măsuri mai drastice cum ar fi închiderea tuturor instituțiilor, interzicerea tuturor evenimentelor, închiderea universităților, școlilor și creșelor. Jocurile de fotbal aveau loc doar în fața tribunelor goale. Toate serviciile divine erau interzise – Nimeni și niciodată nu a mai experimentat așa ceva până-n prezent, nici chiar în vreme de război. O societate extrem de mobilă în care in mod normal zilnic cele 130.000 de avioane, cu câte 12 milioane de pasageri la bord, legau toate continentele din întreaga lume s-a trezit brusc într-o stare oprită si ținută în modul „stand-by”. Acesta fiind un astfel de moment de cotitură, in care toată populația de pe glob a fost implicată. Aceasta lovitura grea, prin care omenirea a fost afectată atât de brusc, a eclipsat chiar si dezbaterea mondiala despre urgenta climatică. Microbiologul și președintele Institutului Robert Koch din Berlin Lothar H. Wieler a comentat criza COVID-19 in data de 14 aprilie 2020 într-o emisiune ZDF după cum urmează: „Această pandemie până-n prezent n-a mai existat. Noi nu avem niciun plan specific încă pentru a depăși această nouă boală.” Din această afirmație reiese toată neputința umană. Criza COVID-19 a provocat o criză economică și financiară mondiala neașteptată si atât de imensă, în toate țările, încât efectele sale negative încă nu pot fi nici măcar estimate. Din cauza celui mai mare pachet de ajutorare financiara din istoria Republicii Federale Germania, privind lupta împotriva COVID-19, bugetele publice sunt taxate în prezent (începând cu 23 aprilie 2020) cu 453 miliarde de euro. În plus, guvernele federale și de stat oferă garanții pentru aproape 820 miliarde de euro. Suma întreagă se ridică la aproximativ 1,2 bilioane de euro. Adică o sumă de trei ori mai mare decât bugetul anual al guvernului federal. Începând cu anul 2023, guvernul federal este obligat să ramburseze datoria, luată pentru combaterea efectelor COVID-19, adică câte cinci miliarde de euro anual. Ultimele rate din creditul COVID-19 vor fi plătite abia in anul 2043. Căutăm o explicație privind această pandemie. Oare cine va fi in stare să ne dea? Nici Bisericile nu ne pot da un răspuns adecvat Istoricul prof. Michael Wolffsohn în ziarul „Frankfurter Allgemeine Zeitung” din 20 aprilie 2020 se plânge de tăcerea bisericii: „În orice caz, eu nu am înregistrat încă nicio interpretare teologică profundă despre aceasta pandemie din partea clericilor de frunte.“ Ziarul „Welt am Sonntag” avea următorul titlu de articol: „Va deveni oare criza COVID-19 un fel de jurământ al revelației pentru biserici?” Articolul mai spune: „Autocontrolul bisericilor pare ciudat tocmai în momentul în care orientarea clară ar fi mai importantă ca niciodată. Bisericile creștine din Germania până-n prezent participau in mișcarea pentru pace, în dezbaterile problemelor de înarmare, în rezistența împotriva folosirii energiei nucleare, în lupta pentru solidaritate cu lumea a treia și împotriva Hartz IV, ... întotdeauna fiind în prima linie. De la fostul episcop și președinte al consiliului Bisericii Evanghelice din Germania, Margot Käßmann, altădată aproape totdeauna ne spunea părerea ei, sau chiar ne dădea si câte o învățătură despre aproape orice subiect de discuție. Deseori chiar si atunci, când nu era întrebată. Acum însă si ea rămâne cam tăcută.” [Citat în idea Spektrum 16.2020, p. 11] Așa că mai bine ne vom întoarce la Biblie – sau altfel zis: Ce ne spune oare Dumnezeu despre toate acestea în Cuvântul Său? 1. Trăim într-o lume căzută Trăim într-o lume în care viața noastră are o rată de deces de 100 %. Totul de pe pământ este supus impermanenței. Aproximativ 20 de milioane de otrăvuri diferite sunt cunoscute în această creație, care ne înconjoară. Veninul de șarpe de exemplu este atât de complex prin componenta sa chimică, încât nici cei mai buni chimiști nu sunt în stare să sintetizeze acești compuși chimici. Cine vrea să interpreteze această lume cu toate lucrurile ei rele, ignorând căderea omului la începutul istoriei umane, va ajunge întotdeauna sa aibă interpretări greșite. Toate încercările umane de a construi aici pe pământ un paradis au eșuat întotdeauna. Motivul eșecului fiind păcatul însuși cu legea lui: „Plata păcatului este moartea” (Romani 6:23, Biblia). De aceea există în această lume atâtea războaie, atât de multă ură, atât de multe boli și moarte. În aceste vremuri de COVID-19, devenim iar conștienți de realitatea acestor lucruri într-un mod cu totul mai diferit. 2. Conform opiniei majorității, Dumnezeu nu are nimic de-a face cu COVID-19 În zilele noastre suntem obișnuiți să predicăm într-un mod unilateral numai despre dragostea lui Dumnezeu; judecățile lui Dumnezeu sunt complet ignorate. Biblia, pe de altă parte, ne arată, de exemplu că, potopul cu milioane de morți a fost cauzat de Dumnezeu, precum și nimicirea Sodomei și Gomorei sau împrăștierea poporului Israel în întreaga lume. Noul Testament vorbește despre judecățile trâmbițelor și a potirelor de mânie a Lui Dumnezeu (Apocalipsa 8-11; 16), despre lucruri cumplite teribile pe care istoria lumii până-n prezent nu le-a putut încă experimenta. Și aici este amintit cine este provocatorul tuturor judecăților. (Apocalipsa 8:1; 16:1). Îl poți lăsa oare pe Dumnezeu deoparte în criza COVID-19 la fel de ușor ca si politicienii și liderii bisericii care umblă haihui în sus și în jos în țară? Pentru o astfel de mentalitate era menționat reprezentantul Episcopului catolic din Magdeburg Gerhard Feige, cu contribuția sa în „Christ und Welt”, nr. 17 din 16 aprilie 2020. El citează „cel mai recent cuvânt comun al bisericilor catolice, protestante și ortodoxe din Germania”, în care se spunea: „Boala nu este o pedeapsă dată de Dumnezeu – nici pentru un individ, nici pentru întreaga societate, sau națiune, ori continente nici pentru întreaga omenire. Bolile fac parte pur si simplu din natura noastră umană , omul fiind o ființă vulnerabilă și fragilă.” Dumnezeul care numără chiar si firele de păr de pe capul nostru (Matei 10:30, Biblia) și care dă câte un nume propriu fiecăreia din cele 1025 de stele din univers (Psalmul 147:4), totuși tocmai pe El Îl ignorăm în cazul acestei Pandemie COVID-19 răspândită pe plan global. Sau în mândria noastră ne gândim, că Îl putem declara pe Dumnezeu mort, ca si Nietzsche? Nimic nu este mai urgent decât să dăm atenție la declarațiile Bibliei,, deoarece doar așa vom fi in stare să facem o evaluare adecvată a situației. În contextul secetei și al inundațiilor, ne-am gândit vreodată la ceea ce este scris în Iov 12:15? „El oprește apele, și totul se usucă; El le dă drumul, și pustiesc pământul.” 3. Dumnezeul uitat În contextul subiectului nostru, să aruncăm o privire asupra stării actuale a evenimentelor din Germania. În 2019 în Germania au fost provocate 100.000 de avorturi – conform Bibliei, aceasta faptă se consideră a fi o crimă. Am înlocuit unilateral și peste tot in toate domeniile adevărul biblic al creației cu teoria evoluției care de fapt din punct de vedere științific n-are dovezi concrete de a putea fi susținut fiind o realitate. Oare ne dăm seama ca de fapt ce am făcut prin aceasta ignorantă? Respingând sau declarând Cuvântul Său – Biblia – de a fi egal cu zero, astfel îl acuzăm pe Dumnezeu că minte. Discuția climatică preia trăsăturile unei religii înlocuitoare. Cu decretul „căsătoria pentru toți” sancționată de stat, am nesocotit porunca lui Dumnezeu. Fostul președinte federal Christian Wulff a afirmat la cea de-a 20-a aniversare a reunificării la Bremen: „Islamul aparține Germaniei.” Cu astfel de afirmații deplorabile deschidem în mod conștient ușa înaintea islamului. Cât de anti-creștină poate fi această religie se poate observa în respingerea categorică a crucii. În Coran, necredincioșii – din punct de vedere al islamului, creștinii, evreii și ateii – sunt denumiți ca fiind cele mai rele creaturi care sunt socotite ca niște vite (Sura 8,57; Sura 98,6). De fapt, cine susține ideea că Islamul aparține Germaniei totodată susține și ideea, că si Germania aparține Islamului. Lista conduitelor necorespunzătoare ar putea fi continuată la nesfârșit. Ne comportăm, ca si cum Dumnezeu nu ar exista. Sau am croit deja un zeu asemănător cu Dumnezeul cel bun al iubirii din cărțile de povesti – așa cum îl numea poetul postbelic Wolfgang Borchert – care de fapt nu mai este responsabil pentru nimic? Am devenit o țară nelegiuită, fără teamă de Dumnezeu. Dacă ar fi să începem un sondaj de opinie într-o piață aglomerată dintr-un oraș mare și să întrebăm pe trecători: „Credeți în Isus Hristos Domnul cel care a fost răstignit și înviat și v-ați întors în mod conștient către El printr-o decizie personală?” – oare câți ar răspunde la aceasta întrebare cu un DA hotărât? Am rămâne probabil cu mult sub „pragul electoral” de 5 %. Oare Dumnezeu ar trebui să tacă față de toate acestea? In Galateni 6:7 spune: „Nu vă înșelați: Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit. Ce seamănă omul, aceea va și secera.” 4. COVID-19 din mai multe puncte de vedere are de-a face cu Dumnezeu! Având în vedere afirmațiile de la punctul 3, acum luăm în considerare ceea ce Dumnezeu i-a dezvăluit regelui Solomon: „Când voi închidecerul și nu va fi ploaie, când voi porunci lăcustelor să mănânce țara, când voi trimite ciuma în poporul Meu, dacă poporul Meu, peste care este chemat Numele Meu, se va smeri, se va ruga și va căuta Fața Mea, și se va abate de la căile lui rele, îl voi asculta din ceruri, îi voi ierta păcatul și-i voi tămădui țara” (2 Cronici 7:13-14, Biblia). Aici Dumnezeu ne aduce la cunoștință, că El este cel care acționează in toate atât in prezent cât si in viitor. El este cel care împiedică să cadă ploaia, care aduce o plagă de lăcuste peste țară, care permite incendii forestiere extinse și tsunami și care trimite o epidemie (de exemplu, ciumă, COVID-19). Deci COVID-19 are totuși ceva de-a face cu Dumnezeu la urma urmei! Putem încerca să explicăm toate aceste observații fie din punct de vedere științific sau prin eroare umană sau chiar să le atribuim întâmplării. Ne înșelăm la fel ca și când cineva ar vrea să justifice din punct de vedere meteorologic absența de trei ani și jumătate a ploii în timpul lui Ilie (Iacov 5:17-18, Biblia). Prin profetul Amos 3:6 Biblia spune destul de drastic: „Sau se întâmplă o nenorocire într-o cetate fără s-o fi făcut Domnul?” La fel este scris si în Isaia 45:5a + 7: „Eu sunt Domnul ... Eu întocmesc lumina și fac întunericul, Eu dau propășirea și aduc restriștea, Eu, Domnul, fac toate aceste lucruri.” Ne uimește foarte mult faptul, că Dumnezeu însuși se prezintă, ca persoană cel care a provocat toate aceste nenorociri, calamități, epidemii și alte probleme asemănătoare. La prima vedere, această afirmație ne provoacă groaza. Ambele se aplică: Dumnezeu provoacă nenorocirea sau o permite (vezi punctul 5) – în toate cazurile, indiferent dacă este cauzată activ sau pasiv – Dumnezeu este și rămâne suveranul asupra tuturor lucrurilor.   5. Mai există si o altă putere in această lume De când păcatul a intrat în lume, diavolul a câștigat atât de multă influență încât Isus îl numește „stăpânitorul acestei lumi” (Ioan 12:31; 14:30). Pavel îl numește chiar „Dumnezeul acestei lumi” (2 Corinteni 4:4). El este cel rău (Efeseni 6:16), tatăl minciunilor (Ioan 8:44), care nu este nici atotștiutor, nici atotputernic. Cu toate acestea, i sa acordat o anumită putere pe care o folosește pentru a seduce oamenii, pentru a-i induce în eroare, pentru a semăna ură și dușmănie intre ei sau chiar pentru a-i instiga la războaie. Din cartea lui Iov (1:12) aflăm că lui i se permite să acționeze numai în limitele stabilite de Dumnezeu. El este învins prin moartea Domnului Isus pe cruce. Isus are putere asupra lui și asupra tuturor demonilor (Ioan 14:30 b; Luca 7:21). Este bine de știut, că nicio putere nu ne poate despărți de Domnul și de Dumnezeul nostru și de aceea avem un refugiu sigur la El: „El este locul meu de scăpare și cetățuia mea,” (Psalmul 91:2). 6. Omul care însuși provocă probleme Din moment ce Dumnezeu ne-a înzestrat cu abilitatea de a lua decizii după libera noastră voință, suntem capabili sa facem diverse acțiuni care pot fi bune, dar din păcate și rele. Mulți dintre dictatori și regi au adus suferințe de neimaginat acestei lumi, mai ales prin războaiele pe care le-au declanșat ei înșiși. 7. Cum ne vorbește Dumnezeu astăzi? Dumnezeu nu face nimic în mod arbitrar. Totul își are justificarea sa pentru El și adesea își anunță judecățile cu suficient timp înainte pentru a ne oferi ocazia să ne pocăim: „Nu, Domnul Dumnezeu nu face nimic fără să-Și descopere taina Sa slujitorilor Săi, prorocii.” (Amos 3,7). La fel a făcut Dumnezeu de ex. si înainte de potop (Geneza 6:7) sau înainte de căderea Sodomei și Gomorei (Geneza 18). În Evrei 1:1-2 Cuvântul spune: „După ce a vorbit în vechime părinților noștri prin proroci, în multe rânduri și în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârșitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul (Isus Hristos).” Chiar și astăzi Dumnezeu ne vorbește personal prin Fiul său Isus Hristos. Dacă vrem să înțelegem criza COVID-19, atunci să venim la Isus, pentru că Luca 24:45 spune despre el: „Atunci le-a deschis mintea, ca să înțeleagă Scripturile.” Suntem astfel direcționați spre Scripturi, pe care Isus ni le poate explica prin Duhul Sfânt. Această orientare biblică ne poate salva de căderea in capcana multor profeți auto-proclamați si falși. Deci, după toate considerațiile anterioare, putem pune întrebarea noastră legitimă, oare această pandemie de COVID-19 a venit chiar întâmplător peste această lume sau a fost trimisă de Dumnezeu? Excluderea lui Dumnezeu din aceasta ecuație ar fi soluția absolut greșită. în această lume de multe ori avem ocazia să ne confruntăm cu acțiunile Sale, însă nu le putem descifra intr-un mod clar întotdeauna. În ceea ce privește pandemia, mi se pare că din considerațiile de mai sus patru răspunsuri pot fi derivate: Ne arată impermanența și gemetele întregii creații (Romani 8:21-22). Dumnezeu vrea să ne conducă la o stare de smerenie (Mica 6:8). Este o judecată a lui Dumnezeu asupra unei lumi care a devenit lipsită de Dumnezeu. Dumnezeu vrea să ne cheme la pocăință (Apocalipsa 3:19b). Este o chemare de la Dumnezeu, astfel încât să putem găsi mântuirea în Isus, astfel încât să nu cădem pradă judecății veșnice (Evrei 9:27). Este un semn al revenirii iminente a lui Isus. El ne-a prezis că venirea Sa va fi precedată de „dureri” (Matei 24:8). Din considerațiile de mai sus, putem deduce că toate aceste patru puncte ar trebui incluse în explicația pandemiei. 8. Ce mesaj ne transmite Dumnezeu? Ce ne învață oare această criză de COVID-19? Primul lucru pe care îl putem realiza este neputința noastră. Trebuie să recunoaștem că în ciuda tuturor realizărilor tehnice trebuie să admitem că suntem limitați. Observația noastră este că acest fenomen afectează întreaga lume. Nici măcar o țară sau grupare de oameni nu este exclus –lovește atât pe creștini și pe atei, sau musulmani și hinduși, lovește pe cei tineri și bătrâni, săraci și bogați, lovește pe cei sănătoși și bolnavi, pe scurt: pe toată lumea! Când Dumnezeu vorbește atât de universal fiecăruia dintre noi, apare întrebarea: Există un mesaj care să fie valabil fiecărui cetățean de pe globul pământesc? Biblia ne oferă un răspuns foarte clar și neechivoc la acest lucru, cum ar fi: „Doresc Eu moartea păcătosului?, zice Domnul Dumnezeu. Nu doresc Eu mai degrabă ca el să se întoarcă de pe căile lui și să trăiască?” (Ezechiel 18:23). „Dumnezeu, Mântuitorul nostru, care voiește ca toți oamenii să fie mântuiți și să vină la cunoștința adevărului” (1 Timotei 2:4). „Pocăiți-vă dar și întoarceți-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se șteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremurile de înviorare” (Fapte 3:19). În cartea sa „Frica de virus?” Manfred Röseler compară virusul COVID-19 cu un virus mult mai insidios – și acesta este păcatul. Acest virus ne poate duce nu numai la moarte fizică, ci și la cea veșnică (iadul). Chiar si înaintea acestui dezastru prin Biblie suntem avertizați din timp (Apocalipsa 21:8), astfel încât să nu fie o surpriză pentru nimeni. Deoarece Dumnezeu este iubirea în persoană (1 Ioan 4:16), El vrea să ne vindece – oricine am fi. Prin moartea și învierea lui Isus, avem la dispoziție medicamentul potrivit împotriva virusului păcatului. Acum, scurtul mesaj salvator este: „Cine crede în Fiul (lui Dumnezeu) are viața veșnică” (Ioan 3:36). Mărturisește-i Fiului lui Dumnezeu Isus deficiențele vieții tale – mai ales modul de viață fără EL – și roagă-L să vină în viața ta. Atunci vei fi vindecat și vei câștiga cerul. Modul în care puteți face acest lucru foarte practic este explicat în detaliu în fișier: https://wernergitt.de/cum Director si Profesor a. D. Dr.-Ing. Werner Gitt  

An verschiedenen Beispielen wird die Genialität der Schöpfung dargestellt. Als Wissenschaftler erklärt Prof. Dr. Werner Gitt, dass die unglaubliche Information, die in der ganzen Schöpfung steckt, einer intelligenten Quelle bedarf. Diese Quelle ist Gott selbst. Die Wissenschaft kann nur das "Was" analysieren, nicht aber das "Woher". Das "Am Anfang schuf Gott Himmel und Erde" der Bibel gibt uns eine Antwort auf die Frage nach der Herkunft des Lebens. Der Gedanke, Gott hätte durch Evolution geschaffen (die so genannte "Theistische Evolution"), untergräbt die Autorität der Bibel und ist mit dem christlichen Glauben unvereinbar. Die Bibel zeigt deutlich, dass Jesus der Schöpfer ist. Jesus hat die Menschen geschaffen und liebt sie hingebungsvoll. Darum lädt Jesus dazu ein, diese Liebe anzunehmen. Dieses Traktat eignet sich besonders gut zur Weitergabe an suchende Menschen! Iesle, cruce şi coroană Catastrofa primară Lumea noastră este bântuită tot mereu de catastrofe. Scufundarea Titanicului a costat viaţa a 1.522 de persoane, cel de al doilea război mondial a costat viaţa a 50 de milioane de oameni, iar prin tsunami din decembrie 2004 au murit în jur de 160.000 de oameni. Însă catastrofa primară a fost păcatul iniţial, căderea în păcat din grădina Eden. Exprimat altfel, a fost momentul când Adam şi Eva I-au întors spatele lui Dumnezeu, pentru a-şi trăi propria viaţă. Consecinţa acestei alegeri a fost ruperea relaţiei lor cu Dumnezeu, şi ea este cauza tuturor celorlalte rele. Biblia spune că de atunci omul este despărţit de Dumnezeu şi se îndreaptă spre pierzarea veşnică. Dumnezeu nu poate permite păcatul în prezenţa Sa, pentru că păcatul dă naştere la suferinţă şi moarte. Cerul n-ar mai fi cer, dacă ar ajunge păcatul în el. Inima lui Dumnezeu a fost zdrobită datorită faptului că oamenii, care au fost creaţi de El şi pe care-i iubeşte, I-au întors spatele. Există un remediu? Remediul lui Dumnezeu - El a trimis pe Fiul Său Dumnezeu avea deja în grădina Edenului un plan, pe care l-a făcut cunoscut încă de la căderea în păcat – deşi la început în mod voalat: «Duşmănie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei răni călcâiul» (Geneza 3:15). Un şir întreg de prorocii se referă la venirea Mântuitorului. Spre exemplu: «O stea răsare din Iacov, un sceptru se ridică din Israel» (Numeri 24:17). «Şi tu, Betleeme Efrata, măcar că eşti prea mic între cetăţile de căpetenie ale lui Iuda, totuşi din tine Îmi va ieşi Cel care va stăpâni peste Israel, şi care Îşi are originea la început, în zilele veşniciei» (Mica 5:2). Ultima prevestire a Mântuitorului a fost făcută de un înger, atunci când el i-a descoperit lui Iosif naşterea şi numele Copilului ceresc: «Iosife, fiul lui David, nu te teme să iei la tine pe Maria, nevasta ta … Ea va naşte un Fiu, şi-I vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale» (Matei 1:20–21). De-a lungul istoriei au apărut pe scena lumii mulţi oameni renumiţi: împăraţi şi regi, poeţi şi filozofi, guru şi vrăjitori, buni şi răi. Însă lumea nu L-a văzut pe Dumnezeu până la naşterea Mântuitorului. Copilul din iesle nu este un dumnezeu, aşa cum şi l-au imaginat grecii pe Olimp sau germanii în Walhall. El este singurul despre care s-a putut spune: El era la inceput cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El (vezi Ioan 1:2-3); «Eu sunt Adevărul» (Ioan 14:6), «Eu sunt Păstorul cel bun» (Ioan 10:11), «Eu sunt Uşa» [spre cer] (Ioan 10:7). Cum a venit El pe pământ? A venit El cu mare pompă, cu surle şi trâmbiţe?  A venit cu armate cereşti? Nu! Dumnezeu a ales o fecioară din Israel – pe Maria, care a căpătat har înaintea Lui – să-L aducă în lume pe Fiul Său, conceput prin Duhul Sfânt. Prin aceasta El a surprins chiar şi pe iudeii care cunoşteau bine prorociile despre El. Spre exemplu: «Iată că Împăratul tău vine la tine» (Zaharia 9:9), sau «… va sfărâma şi va distruge toate acele împărăţii …» (Daniel 2:44). De aceea ei aşteptau un Împărat, dar nu un Copilaş în iesle! Acest Împărat trebuia să fie puternic şi să izgonească pe romani, să Se instaureze în Ierusalim şi să-i numească miniştrii pe marii-preoţi şi pe cărturari. Însă cum Isus nu a venit aşa, iudeii L-au respins. Ei trecuseră cu vederea prorociile unde se spunea că El va veni mai întâi ca un Copilaş: «Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat» (Isaia 9:6). Numai de El depinde dacă ne petrecem veşnicia în cer sau în iad. În viaţa lui Mesia sunt trei etape: ieslea (venirea lui Isus în lume) crucea (mântuirea noastră realizată de Isus pe cruce) coroana (pe care o va purta Isus la a doua Lui venire). Nicio cruce fără iesle! Nicio coroană fără cruce! Fără iesle şi fără cruce nu am fi putut avea parte de cer! De aceea a trebuit mai întâi să Se nască un Mântuitor! Scandalul crucii Criticii credinţei creştine pun mereu întrebarea: De ce această moarte brutală pe cruce? Toată credinţa voastră se bazează pe un instrument de supliciu. N-a putut Dumnezeu să aleagă o cale mai plăcută, spre a se împăca cu oamenii? De ce a fost pardosită calea împăcării cu doliu, lacrimi, durere şi moarte? Nu s-ar fi putut găsi o metodă mai plăcută, mai estetică şi mai elegantă? N-ar fi putut Dumnezeu să închidă pur şi simplu ochii, şi să treacă cu vederea slăbiciunile noastre omeneşti? Toate aceste întrebări nu ajută la nimic, deoarece ele micşorează gravitatea păcatului. Nu este aceasta boala epocii noastre? Ceea ce nu este scris în nicio carte a filozofilor şi a cugetătorilor, putem „să citim“ numai la cruce: Crucea ne arată ce prăpastie a creat păcatul între Dumnezeu şi om. Abisul acesta este aşa de mare, încât consecinţa lui este iadul (Matei 5:29). Crucea ne dă o idee reală despre dragostea lui Dumnezeu faţă de noi. El a dat pentru noi ceea ce a avut mai scump, pe Fiul Său Isus. Crucea lui Isus este cea mai adâncă smerire a lui Dumnezeu. Creatorul universului şi al oricărui fel de viaţă Se lasă executat ca un criminal, fără să Se apere. Ce preţ mare pentru păcat! Însă prin aceasta Isus poate să invite pe păcătoşi să vină la El: «Pe cel care vine la Mine, nu-l voi izgoni afară» (Ioan 6:37). Dar tot aşa de adevărat este şi contrariul: cine nu vine la Mine, este pierdut – şi anume veşnic! Crucea marchează şi sfârşitul tuturor încercărilor omeneşti de salvare. De aceea Isus a putut să proclame definitiv: «Nimeni nu vine la Tatăl, decât prin Mine!» (Ioan 14:6). În raport cu crucea, toate celelalte religii nu sunt decât o «fata morgana» sclipitoare, în pustiul unei omeniri pierdute. Mesajul naşterii Domnului, împreună cu cel al crucii, este un mesaj de mântuire unică: «Căci Fiul omului a venit să mântuiască ce era pierdut» (Matei 18:11). El revine Isus va veni a doua oară în lumea aceasta. Însă atunci nu ca un copil în iesle, ci ca Împărat, Judecător şi Stăpânitor al lumii. El a prorocit clar acest eveniment în Matei 24:30: «Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului; toate seminţiile pământului vor plânge, şi vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere mare şi glorie». Ce motiv de bucurie! Se arată Creatorul lumii! Vine Mântuitorul lumii! De ce este însă scris în text: «Şi toate seminţiile pământului vor plânge» (Apocalipsa 1:7)? De ce strigă ei către munţi şi stânci: «Cădeţi peste noi, şi ascundeţi-ne de faţa Celui care stă pe scaunul de domnie şi de mânia Mielului» (Apocalipsa 6:16)? Mulţi au auzit în timpul vieţii de decizia necesară referitoare la Isus, dar ei au spus «Nu!». Iar acum ei sunt pierduţi, şi nu mai pot să schimbe decizia luată. Este prea târziu. Iată pentru ce plâng ei şi se lamentează. Majoritatea oamenilor sunt pe o cale unde nu Se găseşte Isus. În sensul acesta imaginaţia oamenilor este mare. Spre exemplu, artista Shirley MacLine, care trăieşte la un conac împreună cu câinele ei, spunea: «Cu câinele meu Terry, am alături de mine chiar şi un dumnezeu personal. El este reîncarnarea zeului egiptean Anubius, care a avut un cap de câine. Poate sună curios, însă eu şi Terry am trăit cel puţin o viaţă comună în Egiptul din vechime. El un animal-zeu, iar eu o prinţesă. Acum viaţa ne-a unit iarăşi». Revenirea lui Isus va fi vizibilă: «Iată că El vine pe nori. Şi orice ochi Îl va vedea; şi cei care L-au străpuns. Şi toate seminţiile pământului vor plânge din cauza Lui!» – scrie Ioan în Apocalipsa 1:7. Când Neil A. Amstrong a păşit pe lună, la 20 iulie 1969, evenimentul acesta a fost urmărit la televizor de 500 de milioane de oameni. Prinţesa engleză Lady Diana a murit într-un accident de circulaţie. La înmormântarea ei de la 6 septembrie 1997, în Londra, cea mai «mare înmormântare» de până atunci, ceremonia aceasta a fost urmărită la televizor de 2,5 miliarde de telespectatori – ceea ce reprezintă cca. 40% din populaţia lumii! De aceea ea a intrat în istorie ca prima «înmormântare globală». Însă la revenirea lui Isus nu este necesar niciun aparat de filmat sau televizor. Toţi oamenii vor vedea «în direct» acest eveniment – cel mai mare din istoria lumii. Isus v-a putea fi văzut de oricine. Nu numai generaţia de oameni care va trăi atunci, ci toate generaţiile istoriei lumii. Vor fi prezenţi şi cititorii acestui tractat. Se pune numai o singură întrebare: Cărui grup aparţin eu? Celor răscumpăraţi sau celor pierduţi? Isus revine pe neaşteptate: «Căci, cum iese fulgerul de la răsărit şi se vede până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului omului.» (Matei 24:27). El va putea fi văzut pe întreg pământul în acelaşi timp. La ce oră va fi aceasta? Găsim răspunsul în Luca 17:34: «… în noaptea aceea doi inşi vor fi în acelaşi pat; unul va fi luat şi altul va fi lăsat …». Deci noaptea!? Însă două versete mai departe este scris: «Doi bărbaţi vor fi la câmp [= o situaţie din timpul zilei!]; unul va fi luat şi altul va fi lăsat». Nu ştiu dacă Cristofor Columb a cunoscut textul acesta. Altfel el ar fi putut să tragă următoarea concluzie: Dacă revenirea lui Isus trebuie să aibă loc într-o clipă, iar Biblia descrie atât o situaţie din timpul zilei, cât şi din timpul nopţii, atunci singura formă posibilă a pământului este o sferă. Aceste două versete mai arată încă ceva foarte important. La revenirea Domnului Isus va avea loc împărţirea omenirii: se va face deosebire între cei care vor fi primiţi şi cei care vor fi respinşi. Lucrul acesta se referă de fapt la problema omenirii. Nu contează decât răspunsul la o întrebare: Cui aparţin eu, celor mântuiţi sau celor pierduţi? Te-ai decis deja? Dumnezeu a creat pe omeni cu personalitate şi voinţă liberă. Tocmai aceasta ne deosebeşte în mod clar de animale. Voinţa ne permite să alegem să rămânem departe de Dumnezeu sau să ne apropiem de El. El a făcut totul în Hristos, spre a ne arăta nouă drumul spre împărăţia cerurilor. Totuşi Biblia învaţă şi avertizează insistent că nu toţi aleg să meargă pe calea mântuirii. Ce mai poate să facă Dumnezeu în situaţia aceasta? Dacă El ne-ar lua voinţa pe care o avem, atunci ne-ar răpi personalitatea noastră; iar noi am deveni maşini, marionete sau roboţi, care nu şi-ar împlini decât programul lor prestabilit. Dar atât în «lumea aceasta», cât şi în «cealaltă», voinţa este o componentă esenţială a personalităţii. De aceea starea noastră veşnică depinde de alegerea făcută de noi voluntar. Am luat noi o decizie şi referitor la această zi care va veni? În pilda despre cele zece fecioare, Isus ne avertizează să fim gata. Să ţinem însă cont: toate cele zece fecioare au fost «credincioase», ele credeau că nunta va avea într-adevăr loc! Însă nu toate au procedat conform cu convingerea pe care o aveau. Şi numai cinci şi-au atins ţelul. Celor nepregătite Isus le-a spus: «Nu vă cunosc!» (Matei 25:12); şi ele au pierdut toată veşnicia fericită. S-a întâmplat aşa cum a spus cândva Heinrich Kemmer: «Poţi ajunge în iad şi dormind!» Hermann Bezzel a pronunţat insistent avertizarea: «Poţi să lustruieşti băncile bisericii, şi totuşi să fii pierdut». Iar «credincioşii de formă», care doar aprobă faptele, dar nu le practicâ în viaţa lor, se joacă cu viaţa lor veşnică. Toate trei sau niciuna În fiecare an se sărăbătoreşte de Crăciun naşterea Copilaşului Isus şi o iesle. De regulă se rămâne numai la aceasta. Însă cele trei evenimente sunt de nedespărţit. Isus nu înseamnă numai ieslea întrupării Lui, crucea suferinţelor Lui, urmată de triumful învierii Lui, ci şi coroana Sa împărătească, care la revenirea Lui va fi vizibilă pentru toţi. Acesta a fost încă de la început planul de mântuire al lui Dumnezeu, de a salva pe oameni din catastrofa primară a acestei lumi. Ultima catastrofă de care vor avea parte oamenii fără Isus este iadul. Din nefericire, ea va costa mai multe vieţi omeneşti decât toate catastrofele istoriei; iar moartea aceasta va dura veşnic! De Crăciun, dar nu numai atunci, Dumnezeu ne întreabă în mod personal dacă vrem să primim darul «iesle, cruce şi coroană». Spune «da», acceptă iertarea pe care ţi-o oferă Isus, şi mărturiseşte aceasta printr-o rugăciune asemănătoare cu aceasta: «Doamne Isuse, astăzi am citit că numai prin Tine pot ajunge în cer. Eu doresc să fiu odată cu Tine în cer. De aceea, Te rog, scapă-mă de iad, unde aş ajunge datorită vinii mele, mai ales a necredinţei mele. Pentru că mă iubeşti atât de mult, ai murit şi pentru mine pe cruce, şi acolo ai plătit pedeapsa pentru păcatele mele. Tu-mi cunoşti toate păcatele – din tinereţea mea. Tu cunoşti toate păcatele din viaţa mea – pe cele de care-mi amintesc, cât şi pe cele pe care le-am uitat demult. Tu mă cunoşti pe deplin. Ştii tot ce este în inima mea, fie bucurie sau tristeţe, optimism sau descurajare. Sunt înaintea Ta ca o carte deschisă. Aşa cum sunt şi cum am trăit până acum nu mă pot apropia de Tine, Dumnezeul cel viu. De aceea, Te rog, iartă-mi vina mea. Regret din inimă păcatele pe care le-am făcut. Te rog, intră în viaţa mea şi înnoieşte-o. Ajută-mă să renunţ la tot ceea ce nu este după voia Ta, şi dăruieşte-mi obişnuinţe care să fie binecuvântate de tine. Fă-mă să înţeleg Cuvântul Tău, Biblia. Ajută-mă să înţeleg ce vrei să mă înveţi, şi dă-mi o inimă ascultătoare, ca să fac ce este plăcut voii Tale. Vreau ca de acum încolo Tu să fii Domnul meu, Căruia să-I aparţin şi să-I slujesc. Vreau să Te urmez. Te rog, arată-mi calea pe care să merg în toate domeniile vieţii mele. Îţi mulţumesc că m-ai ascultat, că acum pot să fiu un copil al lui Dumnezeu, care odată va fi pentru totdeauna împreună cu Tine în cer. Amin.» prof. dr. ing. Werner Gitt

Die grundlegende Frage, die suchende Menschen sich stellen, wird hier von Prof. Dr. Werner Gitt beantwortet. "Wie findet man den Himmel?" Auf jeden Fall nicht durch eigene Anstrengungen oder Konzepte. "Was aber bringt uns wirklich in den Himmel?" Gott hat die Einladungen für den Himmel schon verteilt wie im Gleichnis des Menschen, der zu einem großen Fest Einladungen verschickte. Doch viele Menschen redeten sich heraus. Prof. Dr. Gitt ruft dazu auf, nicht so "kurzsichtig" wie diese Leute zu sein. Jesus will uns vor der Hölle erretten und diese wird kein Vergleich zu der sogenannten "Hölle von Auschwitz" sein. Er hat am Kreuz für unsere Schuld bezahlt, wir müssen diese Einladung nur annehmen, dann ist ein Platz im Himmel "gebucht". Ein Entscheidungsgebet soll den Lesern dabei helfen. Dieses Traktat eignet sich besonders gut zur Weitergabe an suchende Menschen! Cum ajung eu în cer? Mulţi oa­meni îşi pun în­tre­ba­rea re­fe­ri­toare la veş­ni­cie. Lu­crul acesta se ob­servă la aceia care cu­getă la sfâr­şi­tul vie­ţii lor. Ac­triţa ame­ri­cană Drew Barrymore a ju­cat ro­lul prin­ci­pal de co­pil în fil­mul «E. T. Ex­trate­res­trul». Când avea 28 de ani (născ. 1975), a afir­mat: «Dacă voi muri îna­in­tea pi­si­cii mele, să i se dea să mă­nânce ce­nuşa mea. Atunci tră­iesc cel pu­ţin mai de­parte în pi­sica mea». Nu este în­gro­zi­toare această ne­cu­noş­tinţă şi mio­pie refe­ri­toare la moarte? În tim­pul Dom­nu­lui Isus au ve­nit mulţi oa­meni la El. Pro­ble­mele lor erau în­tot­deauna aproape nu­mai pă­mân­teşti: Zece le­proşi do­reau să fie vin­de­caţi (Luca 17:13). Or­bii do­reau să vadă (Matei 9:27). Un al­tul do­rea să i se ajute să-şi pri­mească moşte­ni­rea lui (Luca 12:13–14). Fa­ri­seii au ve­nit cu în­tre­ba­rea pro­vo­ca­toare, dacă tre­buie să plă­tească sau nu im­po­zit (Matei 22:17). Nu­mai pu­ţini oa­meni au ve­nit la Isus spre a afla de la El cum se poate ajunge în cer. Un tâ­năr bo­gat a ve­nit la El şi L-a în­tre­bat: «Bu­nule În­vă­ţă­tor, ce tre­buie să fac ca să moşte­nesc vi­aţa veş­nică?» (Luca 18:18). Lui i s-a răs­puns ce tre­buie să facă, anume: să vândă tot, de ce era le­gată inima lui, şi să-L ur­meze pe Isus. Deoarece el era bo­gat, nu a ur­mat sfa­tul pri­mit, iar prin aceasta a re­nun­ţat la cer. Mai erau şi oa­meni care nu că­u­tau ce­rul, dar au fost in­for­maţi des­pre el la în­tâl­ni­rea cu Isus. Ei au folo­sit ime­diat pri­le­jul ofe­rit. Zacheu a do­rit să-L vadă pe Isus, şi el a gă­sit mai mult de­cât se aş­tepta. După vi­zita din casa lui Zacheu – aproape ca la o ca­fea – el a gă­sit ce­rul. Isus a pre­ci­zat: «As­tăzi a in­trat mân­tui­rea în casa aceasta…» (Luca 19:9). Cum se poate găsi ce­rul? Din cele spuse până aici se poate pre­ciza: Îm­pă­ră­ţia cerurilor se poate găsi într-o anu­mită zi. Este bine să ştii lu­crul acesta, căci as­tăzi va fi po­si­bil şi pen­tru tine, dragă ci­ti­toare sau ci­ti­tor, să pri­meşti vi­aţa veş­nică de la Dum­ne­zeu. Pri­mi­rea îm­pă­ră­ţiei cerurilor nu este con­diţi­o­nată de vreo faptă per­so­nală. Îm­pă­ră­ţia cerurilor te poate găsi com­plet ne­pre­gă­tit. Pro­pri­ile noas­tre con­cep­ţii cu pri­vire la in­tra­rea în cer sunt cu to­tul false, dacă nu sunt ba­zate pe afir­ma­ţi­ile lui Dum­ne­zeu. O cân­tă­reaţă afirma într-un cân­tec des­pre un clovn, care re­nunţa la ser­vi­ciul lui în­de­lun­gat într-un circ, ast­fel: «De­si­gur că el ajunge în cer, căci a fă­cut pe mulţi oa­meni să râdă». O do­na­toare bo­gată a con­struit o casă pen­tru să­raci, unde pu­teau să tră­iască gra­tuit 20 de fe­mei. Con­di­ţia era ca fe­me­ile să se roage câte o oră pe zi pen­tru mân­tui­rea su­fle­tu­lui binefăcătoarei lor. Dar cum ajun­gem noi cu ade­vă­rat în cer? Spre a răs­punde clar la această întrebare, Dom­nul Isus S-a fo­lo­sit de o pildă. În evanghelia după Luca, ca­pi­to­lul 14, ver­se­tul 16, El vor­beşte des­pre un om (în pildă omul îl re­pre­zintă pe Dum­ne­zeu) care vrea să dea o masă festivă (în pildă ea re­pre­zintă ce­rul), şi tri­mite la în­ce­put nu­mai in­vi­ta­ţii per­so­nale. Toate răs­pun­su­rile sunt de­pri­mante: «Dar toţi au în­ce­put să se se dezvinovăţească. Cel dintâi i-a zis: ‹Am cum­pă­rat un ogor… Am cum­pă­rat cinci pe­rechi de boi… Toc­mai acum m-am în­su­rat, şi de aceea nu pot veni›». Isus în­cheie pilda cu de­ci­zia gaz­dei: «Căci vă spun că niciunul din cei pof­tiţi nu va gusta din cina mea». Din cele spuse este clar că ce­rul se poate câş­tiga sau pierde. Lu­crul decisiv este ac­cep­ta­rea sau res­pin­ge­rea in­vi­ta­ţiei. Se poate mai sim­plu ca aşa? De­si­gur că nu! Dacă mulţi oa­meni nu vor ajunge în cer, nu este pen­tru că ei nu ar fi cu­nos­cut ca­lea, ci pen­tru că au res­pins in­vi­ta­ţia. Pilda celor trei categorii de oameni nu este un model pentru noi, căci niciunul nu acceptă invitaţia şi nu vine la masă. Oare nu se dă masa festivă anunţată? Ba da! După res­pin­ge­rea in­vi­ta­ţiei sunt tri­mise ia­răşi in­vi­ta­ţii peste tot. Nu se mai ti­pă­resc in­vi­ta­ţii cu rame au­rite. Acum este va­la­bilă che­ma­rea: «Ve­niţi!» Şi cine ac­ceptă in­vi­ta­ţia, are un loc asi­gu­rat la masă. Ce se în­tâm­plă? Oa­me­nii vin – chiar foarte mulţi. După câtva timp gazda face bi­lan­ţul: mai sunt încă lo­curi li­bere! El spune slu­jito­ri­lor Lui: «Du­ceţi-vă …! Mai in­vi­taţi ia­răşi!» Vreau să aplic acum pilda aceasta la noi, căci exact aşa este si­tu­a­ţia noas­tră de as­tăzi. În cer mai sunt lo­curi li­bere, iar Dum­ne­zeu îţi spune: «Vino şi ocupă un loc în cer! Fii în­ţe­lept şi re­zervă-ţi veş­ni­cia! Fă-o chiar as­tăzi!» Ce­rul este fru­mos de ne­des­cris, de aceea Dom­nul Isus îl com­pară cu o masă festivă. În 1 Corinteni 2:9 se spune: «Lu­cruri pe care ochiul nu le-a vă­zut, ure­chea nu le-a au­zit şi la inima omu­lui nu s-au suit, aşa sunt lu­cru­rile pe care le-a pre­gă­tit Dum­ne­zeu pen­tru cei ce-L iu­besc». Pe pă­mân­tul acesta ni­mic, ab­so­lut ni­mic, nu se poate com­para cu ce­rul. Aşa de ini­ma­gi­na­bil de fru­mos este acolo! Nu cumva să pier­dem această oca­zie, căci ce­rul este foarte pre­ţios. Este cineva care ne-a des­chis uşa ce­ru­lui. Acesta este Isus Hris­tos, Fiul lui Dum­ne­zeu! Nu­mai dato­rită Lui pu­tem să ajun­gem noi acolo aşa de uşor. Acum de­pinde nu­mai de vo­inţa noas­tră. Nu­mai cine este ne­so­co­tit, ca cei trei oa­meni, nu ac­ceptă in­vi­ta­ţia. Măntuirea se primeşte numai prin Dom­nul Isus Hris­tos În Fap­tele apos­to­li­lor (cap. 2:21) ci­tim: «Ori­cine va chema Nu­mele Dom­nu­lui [Isus], va fi mân­tuit». Aceasta este una dintre frazele importante ale Noului Testament. Pavel, când se afla în închisoarea din Filipi, a ex­pli­cat gar­dia­nu­lui: «Crede în Dom­nul Isus, şi vei fi mân­tuit tu şi casa ta» (Fapte 16:31). Acest me­saj este con­cis, dar el lu­crează şi schimbă vi­aţa. Gar­dia­nul s-a po­căit chiar în noap­tea aceea. De la ce salvează Isus? Este esenţial să ştim: de la calea ce duce la pierzarea veşnică, în iad. Despre iad şi cer Biblia spune că acolo oamenii vor fi veşnic. Unul este groaznic, iar celălalt este minunat. Nu există un al treilea loc. La cinci minute după moarte, nimeni nu va mai spune: «Căci morţi sunt cei muriţi» sau «La moarte se sfârşeşte totul». Totul este decis de raportul faţă de Persoana Domnului Isus. Destinul nostru veşnic depinde de Isus Hristos şi de relaţia noastră cu El! Când am fost într-o călătorie de evanghelizare în Polonia, am vizitat lagărul de la Auschwitz. În tim­pul ce­lui de-al tre­i­lea im­pe­riu ger­man s-au pro­dus acolo lu­cruri groaz­nice. Din 1942 până în 1944, mai mult de 1,6 mi­lioane de oa­meni, majo­ri­ta­tea iu­dei, au fost ga­zaţi şi apoi arşi acolo. În lite­ra­tură se vor­beşte de «ia­dul de la Auschwitz». În timp ce gru­pul nos­tru vi­zita o ca­meră de ga­zare, unde au fost omo­râţi câte 600 de oa­meni la fie­care şarjă, am cu­ge­tat la această de­nu­mire. Acolo a fost groaz­nic de ne­des­cris. Dar a fost acolo într-ade­văr ia­dul? Noi am putut să vizităm camera de gazare numai pentru că această grozăvie a încetat în 1945. Instalaţia poate fi acum vizitată, iar acolo nu mai este nimeni chinuit sau otrăvit. Camerele de gazare de la Auschwitz au fost temporare, însă iadul Bibliei este veşnic. În hala de la intrarea muzeului de astăzi am văzut un tablou cu Domnul Isus Hristos răstignit. Un deţinut şi-a arătat speranţa lui în Cel răstignit, zgâriind cu un cui pe perete. Şi pictorul acesta a murit în camera de gazare, însă el L-a cunoscut pe Isus, Salvatorul. Deşi el a murit într-un loc groaznic, pentru el cerul a fost deschis. Oricum, când cineva ajunge în iadul de care Domnul Isus avertizează insistent în Noul Testament (spre ex.: Matei 7:13; Matei 5:29-30; Matei 18:8), nu mai există nicio scăpare şi nicio salvare.Deoarece în comparaţie cu Auschwitz, iadul funcţionează veşnic, nici nu îl poate vizita nimeni. Şi ce­rul este veş­nic. Iar acesta este lo­cul unde vrea să ne ducă Dum­ne­zeu. De aceea acceptă in­vi­ta­ţia de a ajunge în cer. Cheamă Nu­mele Dom­nu­lui, pen­tru ca ast­fel să-ţi re­zervi ce­rul! Într-o zi, după ce am ţi­nut o pre­dică, am fost în­tre­bat de o fe­meie ne­li­niş­tită: «Chiar se poate re­zerva ce­rul? Sună ca într-o agen­ţie de vo­iaj!» Am apro­bat-o, spunându-i: «Cine nu re­zervă, nu ajunge la ţintă. Dacă vrei să ajungi pe in­sula Ha­wai, tre­buie să ai un bi­let va­la­bil de avion». Ea m-a în­tre­bat: «Dar bi­le­tul de avion tre­buie plă­tit, nu-i aşa?!» – «Da, şi bi­le­tul spre cer! El este însă aşa de scump, în­cât ni­meni din noi nu-l poate plăti. Pă­ca­tul nos­tru este acela care ne îm­pie­dică. Dum­ne­zeu nu în­gă­duie în ce­rul Lui niciun pă­cat. Cine vrea ca după vi­aţa aceasta de aici să pe­treacă veş­ni­cia cu Dum­ne­zeu, tre­buie să fie mai în­tâi eli­be­rat de vina pă­ca­tu­lui lui. Eli­be­ra­rea poate fi fă­cută nu­mai de o per­soană fără pă­cat – iar această per­soană este Isus HRIS­TOS. Nu­mai El poate plăti! Iar El a plă­tit cu sân­gele Său, prin moar­tea Sa pe cruce». Deci, ce pot să fac eu ca să ajung în cer? Dum­ne­zeu ne adre­sează astăzi şi nouă in­vi­ta­ţia Lui de sal­vare. Multe lo­curi din Bi­blie ne in­vită in­sis­tent să răs­pun­dem che­mă­rii lui Dum­ne­zeu: «Stră­du­iţi-vă să in­traţi pe uşa cea strâmtă!» (Luca 13:24). «Po­că­iţi-vă, căci îm­pă­ră­ţia cerurilor este aproape!» (Matei 4:17). «In­traţi pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată este ca­lea care duce la pier­zare, şi mulţi sunt cei care in­tră pe ea. Dar strâmtă este poarta, în­gustă este ca­lea care duce la vi­aţă, şi pu­ţini sunt cei ce o află» (Matei 7:13-14). «Apucă vi­aţa veş­nică la care ai fost che­mat…» (1 Timotei 6:12). «Crede în Dom­nul Isus, şi vei fi mân­tuit tu şi casa ta…» (Fapte 16:31). Toate aces­tea sunt in­vi­ta­ţii in­sis­tente, care ar tre­bui să ne tre­zească. Din text se ob­servă se­rio­zi­ta­tea, fer­mi­ta­tea şi ur­genţa lor. Pro­ce­dăm cum tre­buie, dacă răs­pun­dem in­vi­ta­ţiei cu o ru­gă­ci­une care ar pu­tea suna ast­fel: «Doamne Isuse, astăzi am citit că numai prin Tine pot ajunge în cer. Eu doresc să fiu cândva cu Tine în cer. De aceea, Te rog, scapă-mă de iad, în care aş ajunge pentru veşnicie, datorită vinii mele. Pentru că m-ai iubit aşa de mult, ai murit pentru mine pe cruce şi ai plătit vina păcatelor mele. Tu îmi cunoşti toate păcatele – din copilăria mea. Tu cunoşti orice păcat, de care sunt conştient, dar şi pe acelea care le-am uitat de mult. Tu cunoşti tot ceea ce am eu în inimă. Eu sunt înaintea Ta ca o carte deschisă. Nu pot ajunge în cer în starea mea actuală. Te rog, iartă-mi păcatele, pe care le regret din inimă. Intră în viaţa mea şi înnoieşte-o. Ajută-mă să renunţ la tot ce nu-Ţi este plăcut Ţie şi dăruieşte‑mi obişnuinţe noi, binecuvântate de Tine. Deschide‑mi Cuvântul Tău, Biblia. Ajută-mă să înţeleg ce vrei să-mi spui, şi dă-mi o inimă ascultătoare, spre a putea face ce-Ţi este plăcut Ţie. Fii Tu de acum încolo DOMNUL meu. Vreau să Te urmez. Te rog, arată-mi calea pe care trebuie să merg în toate domeniile vieţii mele. Îţi mulţumesc că m-ai ascultat, că pot să fiu acum un copil al lui Dumnezeu, care odată va fi cu Tine în cer. Amin.» prof. dr. ing. Werner Gitt

Wir leben im 21. Jahrhundert und haben gerade in den letzten Jahrzehnten von überwältigenden Erfolgen der Wissenschaft gehört: Dem Menschen gelang der Flug zum Mond, das Schaf Dolly wurde geklont und das Genom des Menschen sequenziert. Kann man in solch aufgeklärter Zeit noch an die Wunder der Bibel glauben? Sind die Auferstehung der Toten, die plötzliche Heilung von Schwerkranken oder physikalische Wunder wie die augenblickliche Stillung des Sturmes auf dem See Genezareth dem heutigen Menschen noch zumutbar? Der Autor und Wissenschaftler Werner Gitt geht in dieser Schrift auf diese und ähnliche Fragen ein. Dieses Traktat eignet sich besonders gut zur Weitergabe an suchende Menschen! Minunile Bibliei În timpul nostru influenţat de ştiinţă, minunile apar la prima vedere irealiste. În special partea a doua a secolului trecut a adus cunoştinţe şi succese în ştiinţă şi tehnică, care au deschis drumuri noi: În anul 1938 inventatorul german Konrad Zuse (1910-1195) a construit primul calculator din lume cu aplicaţii dirijate de programe. La 3 decembrie 1967 medicul din Africa de Sud Christiaan Barnard (1922-2001) a făcut primul transplant de inimă reuşit. La 21 iulie 1969 a păşit pe lună primul om. Astronautul Neil Armstrong a proclamat plin de mândrie: „Un pas mic pentru om, dar un pas uriaş pentru omenire”. În 1996 embriologul scoţian Ian Wilmut a făcut prima clonare, oaia Dolly. Aceste câteva exemple pot crea impresia că posibilităţile omeneşti sunt practic nelimitate. Datorită credulităţii ştiinţifice, mulţi contemporani au probleme când este vorba de Biblie. Ei contraargumentează că în „Cartea cărţilor“ sunt scrise multe lucruri care nu pot fi înţelese, ca spre ex.: naşterea din fecioară învierea din morţi orbii văd, paralizaţii pot merge dintr-odată se porunceşte soarelui: „Opreşte-te, soare!“ Voi analiza fenomenul minunilor şi voi răspunde la întrebarea dacă omul modern al secolului al XXI-lea poate să mai creadă aşa ceva. Ca prim pas, voi formula iniţial ca răspuns pentru minuni o definiţie  provizorie D1: D1: O minune este ceva surprinzător, care are loc dintr-odată şi pe neaşteptate, şi contrazice observaţiile noastre obişnuite. Dacă minunile sunt neaşteptate, ce este atunci aşteptat? Această întrebare ne ajută să facem o deosebire distinctă între minuni (ceva neaşteptat) şi ne-minuni (ceva aşteptat). Toate evenimentele din lumea noastră au loc într-un cadru de constante bine stabilite. Aceste hotărâri neschimbate sunt numite legi naturale sau legile naturii. Din ceea ce se ştie, legile naturii sunt constante – ele sunt neschimbate de la stabilirea lor la creaţie. Ele permit un larg cadru liber pentru nenumărate invenţii tehnice, şi exclud ca nerealizabile multe procese imaginate de noi. Ne surprind legile naturii? Mai putem noi să ne mirăm de efectivitatea legilor naturii? Ele realizează lucruri uriaşe! Nu de mult, când am fost în portul Hamburg, am urmărit un vapor care se deplasa încet în rada portului. Imediat mi-am amintit de o lege a naturii care a fost observată deja de Arhimede (287-212 î. H.): „Un corp scufundat într-un lichid în repaus este împins de jos în sus cu o forţă verticală egală numeric cu greutatea lichidului dislocat de acel corp.“ Suntem conştienţi ce lucru deosebit este acesta? Spre ex., dacă se urcă la bord un şobolan, vaporul reacţionează imediat, şi se mai scufundă puţin în apă, încât apa dislocată corespunde exact greutăţii şobolanului. Dacă am vrea să calculăm cât se scufundă vaporul în apă, nu am putea-o face. Nu cunoaştem forma exactă a vaporului, în unele locuri vopseaua este cojită, şi poate o parte din elice este ieşită din apă. Însă trebuie ţinut cont de toate aceste aspecte, deoarece ele trebuie incluse în calcul. În realitate lucrul acesta are loc prompt, şi anume într-un mod exact. Cine porunceşte moleculelor de apă să se dea puţin la o parte, astfel ca vaporul să se scufunde corespunzător greutăţii şobolanului? Legea aceasta nu este valabilă numai pentru un vapor din portul Hamburg, ci pentru toate vapoarele din lume. Ea este valabilă pentru răţuşca-jucărie din cadă, dar şi pentru o raţă adevărată de pe lac sau râu. Datorită formei şi structurii incalculabile a penelor, nimeni nu poate calcula cât se scufundă o raţă. Cine se îngrijeşte să calculeze permanent condiţiile pentru această lege a naturii, aşa de simplu formulată şi cu urmări aşa de complicate, astfel încât ele să fie împlinite exact, oricând şi oriunde? Trebuie să existe cineva care să facă aceste calcule şi care apoi să le aplice în cazul legii de mai sus! Cine se îngrijeşte de împlinirea legilor naturii? Există într-adevăr Cineva care Se îngrijeşte de respectarea legilor naturii. Despre El citim în Biblie, în Coloseni 1:17: „Şi toate se ţin prin El“. Cel care păstrează toată lumea este şi Cel care a creat toate lucrurile: „Pentru că prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute … Toate au fost făcute prin El şi pentru El.“ (Coloseni 1:16). Acest Unul, care este Creatorul tuturor lucrurilor, este şi Cel care ţine, păstrează toate lucrurile – Isus Hristos! Altfel spus, Isus are puterea supremă asupra tuturor lucrurilor din microcosmos şi din macrocosmos. Creaţia însăşi este un eveniment care nu a avut loc cu ajutorul legilor naturii. Aici Dumnezeu a creat totul prin atotputernicia Cuvântului Său, puterea şi înţelepciunea Sa. El nu a avut nevoie de nicio lege naturală. Astfel că legile naturii nu sunt cauza, ci numai rezultatul creaţiei. Toate legile naturii şi-au „început activitatea“ după terminarea creaţiei, astfel încât toate procesele care au loc în natură se desfăşoară conform acestor legi. Isus este Garantul că ele sunt împlinite întotdeauna şi pretutindeni. Pentru aceasta El nu are nevoie de calculator sau de alte mijloace ajutătoare. Este suficient cuvântul puterii Lui. De aceea în Evrei 1:3 se spune că El „… ţine toate lucrurile cu cuvântul puterii Lui.“ Această activitate de păstrare a lui Isus este exprimată din punct de vedere ştiinţific prin legile naturii. În totalitatea lor, legile naturii formează un cadru fix, în care se desfăşoară toate procesele din lumea aceasta. Se mai fac minuni? Practic, legile naturii îndeplinesc funcţia de „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie“, care decide dacă în lumea noastră este permis sau nu un proces. Deşi noi oamenii nu putem copia majoritatea proceselor complexe şi minunate din creaţia noastră (spre ex., modul de funcţionare a creierului, dezvoltarea embrionară), totuşi ele nu lezează nicio lege a naturii. Deoarece procesele acestea au loc conform aşteptărilor noastre, cele mai complexe şi neînţelese lucruri din lumea noastră nu sunt clasificate drept minuni. Conform acestor raţiuni referitoare la minuni, alături de definiţia D1 se poate formula definiţia D2: D2: Minunile sunt acele evenimente în timp şi spaţiu care au loc în afara cadrului legilor naturii noastre. Noi oamenii nu putem face nimic prin care să desfiinţăm legile naturii. De aceea oamenii nu pot face minuni. Biblia relatează de nenumărate situaţii în care Dumnezeu sau Isus au făcut minuni, spre ex.: Trecerea poporului Israel prin Marea Roşie (Exod 14:16-22) Ziua lungă din timpul lui Iosua (Iosua 10:12-14) Potolirea furtunii (Marcu 4:35-41) Isus merge pe mare (Ioan 6:16-21) Vindecarea orbului din naştere (Ioan 9:1-7) Hrănirea celor 5000 (Ioan 6:1-14) Învierea lui Lazăr (Ioan 11:32-45). Precizare: Când totuşi oamenii pot să facă lucruri care sunt în afara cadrului legilor naturii, atunci ei acţionează prin alte puteri. Fie ei sunt ucenicii lui Isus, care au fost împuterniciţi de Domnul lor [spre ex., Petru merge pe apă (Matei 14:29), Petru vindecă în Numele lui Isus pe cel paralizat care era la uşa templului (Fapte 3:1-9)], sau ei sunt vrăjitorii şi guru, care sunt dirijaţi de puteri demonice [spre ex. vrăjitorii de la curtea lui faraon (Exod 7:11-12)]. Se pot explica minunile biblice cu ajutorul legilor naturii? Dumnezeu poate acţiona în cadrul legilor naturii, dar de regulă în afara lor. În Iacov 5:17-18 se relatează despre Ilie, prin rugăciunea căruia a fost oprită ploaia 3½ ani, iar după o altă rugăciune a început imediat să plouă. Dumnezeu a acţionat şi s-a împlinit voia Sa. Însă din punctul de vedere al unui meteorolog, aici nu este încălcată nicio lege a naturii. În epoca iluminismului au fost căutate toate textele biblice, spre a se constata dacă evenimentele relatate în ele puteau fi explicate în mod natural. Minunile din afara cadrului legilor naturii au fost respinse ca fiind imposibile, iar relatările biblice etichetate lapidar drept neadevărate. În majoritatea cazurilor, evenimentele Bibliei nu vor şi nu pot fi înţelese în cadrul legilor naturii. Dumnezeu acţionează suveran. El a emis legile naturii, de aceea El nu Se supune lor. Activitatea Lui nu are nicio restricţie, deoarece „la Dumnezeu nimic nu este imposibil“ (Luca 1:37). Întotdeauna se face voia Sa. Însăşi creaţia, aşa cum este ea descrisă în Geneza 1, este prima minune descrisă în Biblie. În lucrarea Sa creatoare de şase zile, Dumnezeu face după ideile şi planul Său un cosmos minunat şi toate felurile de viaţă de pe pământ. Venirea pe pământ a Fiului lui Dumnezeu ca om este o minune extraordinară şi un secret divin: Fecioara Maria rămâne însărcinată prin Duhul Sfânt. Astfel Isus vine în lumea noastră ca om, fiind în acelaşi timp Fiul lui Dumnezeu şi Fiul omului. Prin moartea Sa pe cruce El plăteşte pentru vina noastră, şi astfel devine Garantul nostru pentru viaţa veşnică. Învierea lui Isus este un alt eveniment marcant, care nu poate fi explicată prin nicio lege naturală. Orice încercare de explicaţie pe cale biologică sau medicală eşuează. Învierea este şi rămâne lucrarea deosebită a lui Dumnezeu, şi ea are loc în afara legilor naturii. De ce a făcut Isus minuni? Minunile lui Isus sunt legate indisolubil de predicile Sale. El nu a venit din cer cu un paşaport pe care scria „Fiul lui Dumnezeu“, ci El S-a legitimat ca Trimisul lui Dumnezeu prin autoritatea cuvintelor şi lucrărilor Lui. Autoritatea Sa de Creator, Mântuitor şi Împărat veşnic este subliniată prin minunile şi semnele care L-au însoţit. Ele sunt partea componentă principală a misiunii şi învăţăturii Sale. După cele amintite până aici, pentru minunile divine se poate formula mai exact definiţia D3: D3: Minunile sunt fapte şi evenimente surprinzătoare şi extraordinare, pe care le face Dumnezeu sau Fiul Său Isus Hristos, majoritatea dintre ele producându-se în afara cadrului legilor naturii. Contrar celor realizate cu puteri demonice, minunile lui Dumnezeu slujesc: glorificării Lui [spre ex. creaţia (Psalmul 19:2), vindecarea orbului din naştere (Ioan 9:3b)] ca dovadă a dragostei Lui faţă de noi [spre ex. dintr-o stâncă în pustiu izvorăşte apă (Exod 17:1-6), un corb îl hrăneşte pe Ilie (1 Regi 17:6)] la întărirea credinţei [spre ex. transformarea apei în vin la nunta din Cana Galileii (Ioan 2:11b)] sau la scăparea din necaz [spre ex. potolirea furtunii (Marcu 4:39)]. Minunile credinţei Printre cele mai mari minuni din timpul nostru se numără şi acceptarea de către oameni a chemării lui Isus, care le asigură viaţa veşnică. În cazul acesta nu este necesar să fie desfiinţate legile naturii, ci modul vechi de gândire trebuie înlocuit printr-un mod nou. În Fapte 16:23-34 este descris prin exemplul temnicerului transformarea stării „departe de Dumnezeu“, în starea de credinţă. La întrebarea lui „Domnilor, ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?“, Pavel şi Sila îi răspund: „Crede în Domnul Isus, şi vei fi mântuit tu şi casa ta!“ De ce nu spune Pavel «Crede în Dumnezeu?» Cu siguranţă că temnicerul ar fi răspuns: «Avem destui zei în Grecia – Zeus, Cronos şi Rea, Poseidon, Hades, Apolo, Artemis şi Hermes». Însă Pavel Îl numeşte pe Isus cel răstignit şi înviat. Mântuirea şi viaţa veşnică pot fi primite numai prin El. La întrebarea temnicerului referitoare la mântuire nu exista decât un singur răspuns, atunci şi astăzi: «Isus!» Temnicerul a înţeles, şi L-a primit pe Isus ca Mântuitor. Este remarcabil cât i-a trebuit acestui om să se decidă. El a auzit la miezul nopţii pentru prima dată despre calea mântuirii. Cred că Pavel şi Sila i-au explicat amănunţit despre mântuirea prin Isus Hristos. Dar chiar dacă se presupune că ei au vorbit mai multe ore, el s-a decis în decurs de o zi. Lucrul acesta poate fi o încurajare pentru un cititor care aude Evanghelia pentru prima dată. Pentru a te pocăi nu este nevoie să asculţi 23 sau 168 de predici. Puterea Evangheliei lucrează imediat. În cazul «minunii credinţei» nu trebuie învinse legile naturii. Aproape întotdeauna este greu de învins zidurile voinţei noastre, peste care trebuie să sărim: zidurile propriei gândiri blocate zidurile mândriei şi ale propriei justificări zidurile inimii împietrite. Efectul la cel care crede depăşeşte orice înţelegere umană imaginabilă şi neimaginabilă. El trece de pe calea pierzării, pe calea mântuirii; şi în aceeaşi zi devine cetăţean al cerului: „Cetăţenia noastră este în ceruri“ (Filipeni 3.20). În aceasta se vede că să ajungi să crezi personal în Isus Hristos, adică să te pocăieşti, este cel mai mare lucru care se poate produce în viaţa noastră. Decide-te chiar astăzi pentru o viaţă cu Isus Hristos! Prin următoarea rugăciune (ca model) poţi accepta această credinţă salvatoare şi rezerva un loc în cer: „Doamne Isuse, şi eu vreau să ajung odată în împărăţia cerurilor. Te rog, curăţă-mă de orice mândrie şi de toate păcatele din viaţa mea. Eu cred că tu eşti Fiul lui Dumnezeu, şi că ai venit în chip de om pe pământul acesta. Cred că ai murit pentru mine şi ai înviat. Tu eşti Mântuitorul meu. Mă încredinţez Ţie şi Te primesc în viaţa mea. Te rog, vino în viaţa mea. Te rog, vino în inima mea, fii Domnul vieţii mele şi condu-mă până la ţelul stabilit de Tine. Amin!“ prof. dr. ing. Werner Gitt